De dincolo de tarabă

Aştepţi în faţa tarabei
cu de toate.
Nu pentru că nu te-ai grăbi
ci pentru că n-ai unde să mergi
grăbit.
Oricum, timpul tot aşa
se scurge
fără să ţină cont
de paşi repeziţi sau de
priviri care-şi ţin
respiraţia
admirând secunde.
Aşa că aştepţi
un zâmbet de dincolo
de tarabă
şi-o-ntrebare
care nu-şi întârzie
rostirea:
„Poftiţi, cu ce vă servesc?”
Îl cauţi din priviri
pe cel potrivit
nici prea copt dar
nici prea crud.
Cu extremele nu se negociază.
Alegi un verde-gălbui şi un
galben-verzui
şi laşi ciubuc
până se rotunjeşte suma.
Deh, cercul dă senzaţia de plin
şi un plin vicios
e mai rotund decât un
rest gol de substanţă.
Cu unul în buzunarul
de la piept
şi cu altul în palma stângă,
te strecori printre
precupeţe care te strigă
să-ţi vândă
leuştean şi pătrunjel.
Le-ai da şi tu din
mănunchiul tău dar
cui să-i folosească?
Pe cel galben-verzui
îl mai păstrezi
să-ţi ţină de urât
un anotimp.
Pe celălalt îl săruţi
ca pe un frate
urcat pe prima treaptă
a unui tren ce-l va
duce departe şi apoi
îi dai drumul în lume.
„Ce nevoie are lumea de
gândul tău
verde-gălbui?”,
te-ntrebi
în timp ce el se ridică
purtat de vânt.
Poate că n-are.
Dar acum e prea târziu.
El, gândul, e acum doar
un punct pe cer.
Poate că ştie el ceva.
Că undeva e nevoie de el.
E curat, să ştiţi.
Şi proaspăt.
Acum l-am ales.
Dacă nu-l vreţi,
să-l trimiteţi înapoi
sau să-l daţi mai departe.
Dar nu-l aruncaţi, vă rog!
E prea crud, e doar un
verde-gălbui
gând curat
ce şi-a luat zborul
spre lume
sau spre un loc anume unde
crede că-i de nevoie de el.
E proaspăt,
acum l-am ales.