Spectacole fără aplauze. Doar fluierături ieftine

1Mărturisesc că nu am nici cea mai mică idee de ce, Doamne iartă-mă!, m-am apucat să scriu postarea asta despre care nu ştiu nici cum va începe, nici cum se va termina. Hai că de început a început. Îmi sunt atât de amestecate gândurile încât habar n-am cum voi reuşi să le aşez cât să nu o ia la goană peste titlu sau pe la avatar. Aşa că nu răspund pentru ce urmează. Am asistat astăzi la două spectacole în plină desfăşurare. Unul nu e chiar de azi dar ecourile încă se aud destul de tare. Ce au în comun cele două spectacole? Aparent nimic. Şi totuşi, ceva există acolo. Ambele au ca protagonişti tineri. Adolescenţi, să fiu mai clară. Vârsta e singura care i-ar putea pune pe aceeaşi scenă. Pe ei, pe protagonişti. Că celălalt punct comun nu are legătură cu personajele principale ci cu cei de pe margine. Unii scuipă seminţe şi se întreabă ce naiba caută acolo dar înainte de a pleca se duc la scenă şi scuipă şi spre actori ca să simtă că nu au venit degeaba. De fapt, ca să simtă că nu-s degeaba. Că au şi ei un rost pe lume. Alţii reacţionează după posibilităţi, alţii nu reacţionează deloc. Mai sunt şi unii mai nostalgici care se întreabă ce se poate face să se schimbe ceva. Doar se întreabă. Că răspunsul întârzie să vină.

România, vara lu’ 2015. O scrisoare face înconjurul ţării. Nu ştiu dacă a trecut şi graniţele, nu-i important. Apare scrisoare la scrisoare şi apar replici la replică şi post scriptum la post restant. Pardon, la post scriptum. O fătuţă consideră că cineva i-a făcut o nedreptate. Şi scrie o scrisoare din care eu n-am înţeles nimic, recunosc. Nu-s rea dar chiar nu am prins unde-i nedreptatea. Am găsit în altă parte lămurirea şi m-am luminat. Trist. Nu ceea ce s-a întâmplat. Nu am copii şi poate că ar trebui să tac. Nu am terminat liceul cu 10 şi la bac n-am avut media 10 aşa că ar trebui să tac. Şi tac. Am avut un coleg care cu o lună înainte de Bac, tot ce a ştiut din tot ce am învăţat despre Eminescu, a fost că „la Eminescu povestea de dragoste se petrece pe un deal”. A învăţat un singur subiect că numai ăla i-a plăcut: Moromeţii. Primul subiect la Bac? Moromeţii. A luat 9. Voila! Aşa că ar fi mai bine să tac.
Dar citesc comentariile şi citesc reacţiile pe diferite bloguri şi nu mai pot să tac.  Fata a răbufnit, e dreptul ei. Dar!!Există oameni care au scris că-i frustrată. Că e invidioasă. Că e proastă. Că duce lipsă de xyz organ sexual masculin. Că etc. Şi se ceartă-ntre ei că ba a mea e mai frumoasă. Părerea! Esenţa, dă-o dracului, la ce ne trebuie? Şi esenţa aia e ceva-ul care ne-ar putea da de gândit. Şi ceva-ul care ne-ar putea determina să facem şi noi un ceva.  Fata simte că a trăit o mare dezamăgire. La vârsta ei, poate o fi. Peste ani, posibil să creadă că a fost o glumă proastă. Posibil. Dar în momentul ăsta e furtună în sufletul ei. Noi n-o ajutăm cu nimic. Că nu putem. Şi n-avem cu ce. Numai ea se poate ajuta în cazul ăsta. Dar putem face ceva. Că putem. Să o lăsăm în pace. Şi, dacă avem pe lângă noi un copil cu nasu’-ntr-o carte, să îl rugăm să ne ţină de urât până curăţăm zarzavaturi sau bem o cafea. Şi să „auzi, sor-mea, văru’meo, finuţă, nepoată, etc. Tu la ce înveţi acum? La desen? A, ai mâine lucrare? Ce? Vrei să iei 10? Bravo, ţin pumnii! Cum? Să iei 10 la toate materiile? Ai ambiţie, bravo! Nu e cam greu, totuşi? Şi sport şi chimie şi istorie şi geometrie? Cum? Visul tău e să te scoată la careu şi chiar dacă reuşeşti cu 10 dacă nu te scoate vei simţi că te prăbuşeşti? Ia, hai, fă o pauză că am să-ţi spun câte ceva”. Că, ohooo, câte-ar fi de spus! Că nu e vorba de nedreptate, de corupţie, de nepotisme, de ţşpe premii şi merite nerecunoscute. E despre altceva. Şi nu e chiar în regulă.

Aceeaşi ţară, aceeaşi vară, acelaşi an. Tot fată, tot pe-acolo cu vârsta. Violată. De 7 băieţi, cam tot pe-acolo şi ei cu vârsta. Printre seminţe, unii spun că fata-i de vină. Alţii nu. Cei mai mulţi înjură băieţii. Slavă Domnului! Nu că înjură. Ci că-s mai mulţi. Scene groteşti cu amănunte greu de imaginat. Oamenii se ceartă. Se ajunge la afirmaţii în genul „a, e clar. Am văzut de unde sunt şi mi-e clar. Numai în zona aia se poate întâmpla”. Simt că ameţesc. Ce contează ameţeala mea în contextul ăsta? Aia e, că nu contează. Şi nu! Vă rog de data asta să nu-mi spuneţi treaba cu anonimatul. Că acum îmi voi permite să nu o cred. Mintea mea nu vrea să prelucreze informaţia că în cazul ăsta merge asta cu umbra anonimatului. Nu am cum să decodific mesajul că un om care pe net scrie că fata-i curvă şi i-a plăcut, sau că n-ai ce să-i faci, aşa-s tinerii de azi, sunt toţi tâmpiţi,  în viaţa lui reală, aia în care duce gunioul sau îşi hrăneşte copiii, e un om cu capul limpede. Refuz să o cred de data asta. Ce putem face? Pentru ei nimic. De fapt, pentru ea că ei ies din discuţie. Să sperăm că vor face psihologii. De pe margine însă, putem face altceva. Să…  dacă avem pe lângă noi un copil…..”auzi, sor-mea, văru’meo, finuţă, nepoată, etc” şi să ne bucurăm că sunt aşa cum sunt. Şi, eventual, să-i întrebăm ce le mai fac prietenii, cu cine, unde, cât.  Părinţilor care mă citesc nu le spun nimic. Nu-mi permit. Mă înclin şi tac. Dar cu mătuşi, verişori, fraţi, etc, parcă mai îndrăznesc. Asta da, o putem face. În rest, e doar circ.

Două spectacole, două destine, mulţi spectatori, prea mult gunoi rămas în urma lor, două poveşti, două sensuri, mulţi nedumeriţi dar multe păreri. O sigură ţară. Trist.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

28 de răspunsuri la Spectacole fără aplauze. Doar fluierături ieftine

  1. 9 zice:

    E greu de dat sfaturi. Zi de zi auzim o mulţime de poveşti care mă îngrozesc. Le cam evit, adevărat, dar nu trăiesc în pustietate, aşa că le aud.
    Fata nedreptăţită, sigur că da. Dar oare a învăţat pentru a fi evidenţiată, răsplătită sau din dorinţa de a şti?
    Fata cealaltă, nu ştiu povestea ei, dar ştiu că atunci când eşti părinte e al naibii de dificil. Ce pot să spun? Am ]ncercat mereu să le cunosc prietenii copiilor mei. Şi asta înseamnă că mereu am avut casa plină cu prietenii lor. Nu e uşor să ai casa răsturnată de copii, dar cu toate că uneori eram cu nervii în pioneze sau ruptă de oboseală, aş sfătui orice părinte să facă acelaşi lucru. Să le fie casa deranjată de prietenii copiilor, dar să-i cunoască. Să ştie care e anturajul în care se învârt. 🙂

    Apreciază

    • Nu dau sfaturi nici eu. Nu în cazurile de faţă. Nu vreau, nu-mi permit, nu sunt în măsură, aşa cum am şi scris. Nici în pielea lor nu mă pot pune şi nici în cea a părinţilor lor. Un sfat timid însă, am dat. Celor care stau pe margine şi aruncă noroi. Indiferent de partea cui sunt. Nu putem face nimic concret pentru niciunul dintre ei. Dar, pentru micul univers în care ne numărăm respiraţiile, putem. Că nu-i ok ca un adolescent să trăiască „drama” fetei din primul exemplu. Cum spuneai, trebuie discutat aspectul ăsta. Nu înveţi pentru aplauzele spectatorilor şi pentru un discurs pe care oricum nu-l ascultă nimeni. Or să reuşeşti performanţa de a termina un liceu cu 10 pe linie şi să iei Bac-ul cu 10 şi tu să fii dezamăgit că a mai fost cineva desemnat şef de promoţie şi nu eşti singura persoană care-şi etalează laurii pe podium, înseamnă că e ceva greşit acolo în minţişoara ta. Şi, poate, şi cei de lângă noi gândesc aşa. Şi putem evita momentul în care şi ei vor trăi dezamăgirea asta. Că dacă vom continua să lovim directorul liceului sau alţi „terţi” nu facem decât să … fâs. Ok, trebuia să ţină discursul, merita asta. Dar de ce să descalificăm un elev de 9,98 doar pentru că?
      Cam asta era, în mare, ideea mea. Despre cazul 2, e greu tare. Şi ai scris tu mai bine decât aş fi putut eu vreodată. Mulţumesc!!

      Apreciat de 1 persoană

      • Mihai zice:

        Am citit și eu scrisoarea și nu îmi amintesc ca, pe parcursul ei, autoarea să fi „descalificat” performanța elevului cu 9,98. Niciunde. Ba, dimpotrivă, rețin că nu am văzut ca ea să fi făcut public numele „uzurpatorului tronului”. Eu aș fi fost mai acid în formularea nemulțumirii. Nu m-aș fi mulțumit doar să îmi arăt dezamăgirea ci aș fi și lovit. Și asta fiindcă aici vorbim de un principiu. Da, chiar dacă e vorba numai de două sutimi, vorbim de un principiu. În cursele atletice, atunci când ochiul uman nu percepe cu acuratețe cine este cel care a trecut primul linia de sosire se apelează la fotografia de finiș. Fotografie care lămurește lucrurile și „spune” cine este cel care a trecut primul linia de sosire. Aici nu era cazul unei astfel de fotografii. Aici vorbim de două amărâte de sutimi care au făcut diferența suficient de clar pentru a stabili o ierarhie. Care sutimi, la o adică, pot face diferența la un moment dat, pe o listă, între „admis” și „respins”.
        Dar hai să îți mai spun despre o diferență făcută de cele (doar) două sutimi. Cu certitudine, mai ales după această experiență neplăcută, fata cu 10 va alege să studieze și ulterior să se stabilească într-o țară în care va fi ferită de astfel de „întâmplări”. Și tot cu certitudine, 9,98-le va rămâne să își aducă aportul la bunăstarea mândrei noastre țărișoare în care, iată, are confirmarea faptului că va putea accede într-o funcție chiar dacă nu se află fix în poziția de a merita acest lucru, într-o continuă perpetuare a principiului conform căruia copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri. Fiindcă nu cred că decizia încoronării a doi șefi de promoție ex-aequo (nejustificată de o aceeași medie de absolvire) a fost luată pentru a nu descalifica un elev care a absolvit cu media 9,98. Că bănuiesc c-au fost și elevi de 9,96 , 9,94 și, de ce nu ?, 8,62 care ar fi putut fi emis aceleași pretenții, nu ? Ci înclin să cred că această decizie a fost luată fiindcă deja în poarta 9,98-lui sosise deja vreun Mercedes care să încununeze performanța de a fi șef de promoție și, să vezi belea, „cadoul” nu-și mai găsea acum justificare fiindcă o amărășteancă se găsise ea să termine cu 10. Mi-ar plăcea să mă înșel dar, vorba lui Badea, „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”…

        Apreciat de 2 persoane

        • Nu, Mihai! Nu fata a descalificat-o pe colega ei. Eu vorbeam de cei care au comentat pe lângă subiect. Au fost mulţi cei care au pus totul pe seama pilelor. Că fata numărul 2 are pile şi de aia a fost şi ea şefă de promoţie. Ştim asta cu certitudine? Nu. La fel cum nu ştim nici că a fost „pe bune”. Şi eu asta încercam să evidenţiez. Ok, îi dăm dreptate fetei cu scrisoarea. Eu îi dau. Dar nu aruncând în adversar, că poate fata numărul 2, n-are chiar nicio vină. Tot o copilă e şi ea. Şi media tot mare e. Că, din câte am citit eu, fata cu 10 a terminat profil uman. Cea cu 9,98, unul real. Şi aşa au considerat că şi cea cu 9,98 merită asta.

          Apreciază

          • Mihai zice:

            Hai să fim serioși. Cred că ar fi primul caz în istorie în care cineva care „n-are pe nimeni” ajunge în situația de a obține ceva nemeritat. De obicei ăsta e apanajul unei anumite categorii „sociale”. Repet însă, e vorba despre un principiu. Locul I este al celui care trece primul linia de sosire. Și iar repet, și 9,60 e tot medie mare. Și în primul comentariu am dus logica chiar mai departe decât ar fi cazul. Ce facem dacă la admiterea la facultate ultima medie cu care ar fi declarat cineva „admis” ar fi, prin absurd, 10 ? O „admitem” și pe cea cu 9,98 fiindcă, deh, nu vrem să îi creem vreo neplăcere ? Știu, viața e de rahat, plină de reguli și principii pe care ne-am dori să le tratăm ceva mai relaxați. Doar că dacă vom proceda astfel vom observa că răul unuia poate fi binele altuia. Și invers. Și-aici nu ne permitem (sau nu ar trebui să ne permitem) să judecăm cu unități de măsură diferite.

            Apreciat de 2 persoane

            • Mihai, eu îţi dau dreptate! Şi îţi mulţumesc pentru modul argumentat în care ai scris părerea ta. Să ne înţelegem, deci: singura „problemă”, dacă e să o numesc problemă pe care eu o am cu acea fată cu scrisoarea, e aceea că ea a scris pe undeva treaba cu visul ei spulberat după atâtea nopţi nedormite şi plânse şi chin pentru 10 pe linie. O admir sincer! Dar nu pot să nu simt o oarecare nelinişte faţă de acest mod de a gândi. Nu e sănătos. Da! Trebuia să fie singura şefă de promoţie. Da, trebuia să citească acel discurs. Da, şi-a exprimat părerea pe FB şi de acolo s-a împrăştiat peste tot. A făcut bine. Totul e bine până în punctul ăla mic, minuscul. Dincolo de dezamăgirea aia, fata asta trebuie să priceapă că nu, nu discursul ăla îi aducea recunoştinţă. Şi nu în asta stă recunoaşterea meritelor ei. Da, am spus, pentru ea, la vârsta ei, era important. Dar, pentru Dumnezeu!, dacă din octombrie va fi studentă la una din Facultăţile de aici, în prima sesiune va avea o nouă cădere. Că vor fi destui cei care vor merge la cursuri doar o dată pe semestru şi, ce să vezi, vor lua examenele cu note mari. Ba că sunt prietene cu profii şi merg la cafele, ba că au taţi influenţi. Şi ea se chinuie să ia 10 şi iar va fi lovită de realitate.
              Acum. Acceptăm varianta cu maşina-n poartă pentru 9,98. Dar asta, oare, nu ar însemna să mergem şi mai departe cu ideea şi să răscolim? Că 9,98 e medie mare, părerea mea. Fata aia ori a învăţat pe bune, ori a avut tot timpul liceului o bilă albă pusă deoparte. Că altfel cum a ajuns la media aia? Sigur, am înţeles şi ai dreptate. Două sutimi fac diferenţa. Dar, na. Acum mă gândesc şi la asta. Doar mă întreb.

              Apreciază

          • Mihai zice:

            Mda. Nu e deloc ok, Potecuță. Nu justificăm o nedreptate prin aceea că vor mai exista și alte nedreptăți viitoare și că, vezi Doamne, obișnuiește-te, fată dragă, taci și-nghite, că șuturi în coloană o să-ți tot iei dacă alegi să-ți consumi existența pe mândrele plaiuri mioritice. Fata asta strigă că i s-a făcut o nedreptate. Să vii să-i spui că vor urma și altele că așa-i datina străbună, nu-i o soluție. Chiar nu e.

            Apreciat de 1 persoană

  2. Despre primul caz, după cum bine zici, s-au spus și se vor mai spune multe, prea multe ca să risc a repeta o părere sau alta, o intervenție plină de patimă sau o analiză ce se vrea chibzuită.
    La ce-l de-al doilea „spectacol” ar fi bine să vorbească în primul rând legea. Cât mai drept, deci cât mai aspru.

    Apreciază

  3. E așa de trist și de împardonabil ce se întâmplă, Potecuțo! Mi-e așa de dor de o minimă normalitate!

    Apreciază

  4. Irina zice:

    Despre primul caz nici nu am vrut să citesc, aflu acum detaliile de la tine. Nu am vrut pentru că mă simțeam oarecum cu musca pe căciulă 🙂 . Nu, n-am scris niciodată scrisori de protest, nu am făcut contestații, nu mi-am dorit să țin discursuri, ba chiar am fugit de ele, dar, nu doar o dată, m-am simțit nedreptățită. Nu știu cum se face, dar cam toate examenele mele de sfârșit de ciclu (bacalaureat, licență, titularizare, grade didactice) primeau note cu mai puțin de 9 sutimi sub 10. Recunosc, făcusem o obsesie pentru nota maximă, voiam să mă văd în capul listei, nu învățam de plăcere, ci ca să mai bifez un zece. Iar evaluatorii parcă îmi făceau în necaz, nu înțelegeam cum poți să-i scazi unui om doar opt sau zece sutimi. De ce doar atât și nu mai mult, dacă tot a greșit? Îmi aduc aminte de o teză din liceu, la care am primit 8, fără nicio corectură vizibilă, cu simpla precizare ”Și totuși nu e de zece!” . Nu spun cât l-am urât pe profesorul respectiv 😆 .În timp, mi-am dat seama că notele astea prea puțin contează și că nu au nicio legătură directă cu parcursul tău profesional de mai târziu. Un capriciu adolescentin și atât, dar care m-a costat scump. Ani întregi pierduți în tensiune, cu ținte lipsite de consistență. Totuși, nu pot să nu o înțeleg. Am trecut prin așa ceva și la vârsta respectivă a fost foarte dureros 🙂 . Dar, dacă aș avea un copil, aș încerca să îi creez o cu totul altă motivație și să îi induc o cu totul altă atitudine față de școală/note/învățat. Nu doresc nimănui să cunoască presiunea continuă pe care am suportat-o eu.
    Cât despre al doilea caz, m-a revoltat mai mult felul în care ceilalți pun problema. Majoritatea o acuză pe fată, din câte am înțeles eu. Mai știi, o fi fost vreo vrăjitoare, ceva, le-a luat mințile bieților copilași, toți dreptcredincioși, cuminți și de familie bună, de altfel. Ar mai fi multe de schimbat în mentalitatea colectivă. N-ar trebui să ne mire nimic, atât timp cât, parcă ieri-alaltăieri, auzeam la Știri cum, în nu știu ce sat din Oltenia, scoteau inimile morților ca să scape de strigoi.

    Apreciat de 1 persoană

    • Of, Irina! Mult ai pătimit şi tu….
      E o înţeleg. Şi pe cuvânul meu că îi respect şi admir parcursul. Dar, vorba ta… nu e sănătos să simtă deznădejdea asta. O cred, ştiu că se simte nedreptăţită şi chiar a fost, cumva. Dar pe undeva prin scrisoare răsare o chestie că visul ei era să ţină discursul în faţa lumii şi de asta s-a zbătut şi acum visul ei s-a ruinat. Cum s-a ruinat? E elevă de 10 pe linie! Din contră! La naiba cu discursul, o aşteaptă un drum mişto tare. Bine, poate nu aici. Dar şi cu discurs rostit, tot pe dincolo parcă i-ar fi mai bine. Nu cred că mă pot face înţeleasă. Vă las mai bine pe voi că spuneţi mai bine ca mine 😀

      Aaaa, daaa… săracii. Mă mir că nu i-a violat fata pe ei. 👿

      Apreciază

  5. Eu cred că mai degrabă psihologul ar trebui să îşi înceapă treaba cu părinţii, că dacă ei ar fi mai implicaţi în viaţa propriilor copii, nu ar mai veni la liceu să îi spună dirigintei: „Nu mai ştiu ce să-i mai fac, nu mă ascultă, îl/o bat degeaba, că tot ca el/ ea face sau (în alte cazuri, mai grav) mă ia la bătaie”. Deci, clar, comportamentul unui adolescent are o cauză ce provine mai ales din familie. Iar aici ar fi multe de discutat. Eu ştiu că nu e uşor să fii părinte. După mine, e cea mai grea meserie, căci a da naştere unui copil presupune să îţi ocupi timpul cu creşterea lui, cu educarea mai ales, fie moral, fie social, că de partea intelectuală se ocupă ea şcoala, aşa cu lipsurile şi bubele sale. Dar şcoala nu va putea niciodată să înlocuiască familia şi asta cred că ar trebui să înţeleagă părinţii. Căci dacă tu, părinte, nu îţi iei rolul în serios şi nu ştii să îţi creşti vlăstarele, cum vor ştii copiii aceia să fie părinţi la rândul lor? Părintele e un exemplu pentru copilul său, fie că vrea, fie că nu, dar câţi conştientizează asta? Şi uite aşa ne trezim prinşi într-un lanţ al slăbiciunilor ce duce la gunoi, cum spuneai tu, în societate.

    Apreciază

    • scuze pentru „dacă şi copiii”, am observat după trimiterea mesajului

      Apreciază

    • Ufff, şi cu asta e greu. Că, din păcate, încă există mentalitatea potrivit căreia dacă mergi la psiholog înseamnă că eşti nebun. Şi nu prea ştiu eu bine dar parcă nici prin licee nu e chiar cum ar trebui să fie treaba cu psihologul. Unii nu merg de ruşine, alţii de frică, alţii că… nu au unde. Da, din familie pleacă totul. Dar eu nu pot să dau sfaturi părinţilor.
      Mulţumesc mult pentru acest comentariu care a pus un punct important pe „i”-ul pus în discuţie!

      Apreciat de 1 persoană

      • La liceu este consilier, termenul fiind mai mult decât acceptabil, iar elevii se duc de bună voie, cel puţin la şcoala noastră, să discute despre probleme care îi macină, dar şi datorită tinerei profesoare pe care o avem, care chiar ştie să se apropie de ei. Dar cu părinţii chiar este mai greu, mai ales că nu trec pe la şcoală, unii deloc, alţii doar o dată de două ori, iar la şedinţele cu părinţii vin tot cei puţini care se implică în viaţa copiilor lor. Dar mai există şi o altă categorie de părinţi, iar asta e cea mai rea dintre toate: cei care îşi văd copilul perfect, fără să realizeze că răul îl produc ei şi nu şcoala sau profesorii. Aceşti părinţi insuflă copiilor lor idei de genul: „ce mai vrea şi ăsta sau asta de la tine? Las că vin eu să văd de ce ţi-a dat notă mică!… sau ce are asta cu colanţii tăi sau cu blugii tăiaţi?” şi lista poate continua şi aici…

        Apreciază

        • Oh! Asta mă bucură! Am spus, nu prea sunt în temă cu aspectul ăsta. Doar aşa, din afară, ce mai ajunge pe la mine. Dar e un lucru bun că există şi că e vizitat de elevi.
          Asta cu atitudinea părinţilor chiar nu ştiu cum s-ar putea remedia. Nu am nici cea mai mică idee.

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s