Nici măcar el nu-şi mai aminteşte din ce timp a răsărit, din ce zări a cules miracolul de-a prinde rădăcini. Îşi adăposteşte visele în foşnet de frunzare, le pierde, le rătăceşte şi le imploră să-i revină blânde, să nu-i mai rupă crengile. Dar cine să-l asculte? Cui să-i pese? Obosiţi de drum, călători înstrăinaţi poposesc la umbra lui. Şi-apoi pleacă mai departe fără-a mai întoarce privirea. Pe alţii îi încurcă trunchiul lui îmbătrânit de-atâtea anotimpuri. Nici nu respiră-n adiere de teamă de a nu tulbura liniştea din jur. S-ar usca şi-ar dispărea ca să le facă loc. Şi-ar păstra doar umbra pentru cei cu tâmple obosite. Dar nu poate. Aşteaptă… Undeva, departe, se-aude o şoaptă. Sau e doar sunet ascuţit de topor care smulge alte crengi ce-au fost odată braţe….
Nicio frunză nu-i foşneşte…
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat amintiri, copac, frunza, soapta, topor. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.
Poteci de dor 
Cît de bine mă cunoşti…
ApreciazăApreciază
Le mai nimeresc şi eu câteodată. Că de ştiut… nu ştiu mai nimic
ApreciazăApreciază
Cine ştie, cunoaşte; cine nu, are parte de suprize. 🙂
M-ai făcut să mă gîndesc la ‘Copacul’ lui Aurelian Andreescu, dar nu cred că ar fi chiar potrivit aici, acum. Îmi place totuşi piesa aceea…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am gasit ceva asemanator la blogul prieten si vecin, uite maretie (la propriu ! ) : https://patcegan.wordpress.com/2015/03/16/living-libraries-of-time/
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru link, nu am mai trecut pe acel blog si uite cate pierd.
Eh, nu ma pot eu compara cu maretia de acolo, Mirela.
ApreciazăApreciază
Tu ai calitatile tale, fiecare cu ale ei. Dar ce-i drept, eu acolo consider ca e o imensa sursa de bine si ma duc zilnic sa mai citesc una-alta, care sa ma curete de angoase. Chiar e ceva special si ma bucur ca am descoperit blogul si autoarea. Si are si o arhiva bogata, sa tot descoperi ! 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa e! Prima dată când mi-ai dat linkul, am stat pe acolo vreo două ore. ai ce vedea ,)
ApreciazăApreciază
Doamna aceea e un om cu har, imi pare bine ca ti-am sesizat prezenta ei. Am gasit-o si eu din intamplare, nu mai stiu pe blogul cui, si ma bucur !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și copacii îmbătrânesc… nedreptatea vieții.
ApreciazăApreciază
Da, dar ei o fac mai frumos ca noi
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O mai fi având și el rude îndepărtate cu care comunică prin adieri. Nu știm până nu-i cercetăm arborele genealogic. 🙄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hm…. cred că mai bine să nu-i ştim rudele 😀
ApreciazăApreciază
E aici, în faţa casei, de cînd se ştie doar el. Nu l-am întrebat dacă-şi mai aminteşte fiindcă bănuiesc un răspuns mut. Un singur lucru n-am făcut de cînd mă ştiu : nu l-am luat în braţe…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu am făcut şi asta cândva. Cred repet gestul. E o senzaţie specială 😉
ApreciazăApreciază
Exista copaci pe care nu-i doresti, dar pe care ti-e mila sa-i tai, si asta mi se-ntimpla mie. Sentimentul in sine nu-l gasesc ciudat, poate doar cauza lui. 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Să nuuu îl tai! Bine?
ApreciazăApreciază
Sunt prea mari si sanatosi pentru a-mi justifica crima, care avea ca scop doar o deschidere spre privelistea din spatele lor. 😉
ApreciazăApreciază
Atunci îi dai puţin deoparte 😀
ApreciazăApreciază
Hotaraste-te. Ori ii tai, ori nu-i tai, ca astia nu-s veverite sa le sperii in dreapta si-n stinga 😆
ApreciazăApreciază
Nu-i tăia. Gata, m-am hotărât!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pomul copt si omul bun . 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană