Se topesc zăpezile de „mâine”

Gata! Las iarna în voia ei, n-are decât să se lase aşteptată cât vrea ea. Să-şi facă de cap dacă aşa are chef. Eu nu îi mai fac jocul. A uitat să-mi ningă, nu vrea să-mi viscolească, amână momentul pe care-l aştept din ce în ce mai arzător în ultima vreme. Da, ăla. Momentul ăla în care mă lasă să îmi lipesc nasul de geamul îngheţat şi totu-i alb şi toate-s pure. Atunci când până şi şoaptele-amorţesc şi surâsul stă suspendat pe buza de jos pentru-aş încălzi mâinile la flacăra plăpândă-a unui gând de „poate”.
Nu mai vreau să-i fac pe plac. Cât să o mai rog, cât să mai implor, cât să mai stea pe gânduri? Facă ce vrea. Să nu-mi mai vină. Sau să vină. Mă fac eu iarna mea.
Mi-s troine-n suflet. Schiorii beau vin fiert şi fac slalom printre amintiri. Ş-au amenajat pârtia pe dorul unui „dacă…”, au spus că e zonă periculoasă şi ei caută adrenalină. Toţi avem nebunia noastră dar nu toţi am putea sta cu picioarele întinse pe canapeaua unui cabinet. Nu, nu. Eu nu-mi topesc zăpezile-n poveşti care să fie apoi transformate-n studii de caz şi termeni de specialitate. „Bipolar”, „personalitate”, „introvertit”, sunt cuvinte care-mi pun sare pe nămeţi şi îmi accidentează visarea-n alb. Să se trateze cei care mai au o şansă. Eu nu mai am timp de şanse.
Rog iarna care nu vrea să-mi fie iarnă, să nu îşi facă griji. Şi nu trebuie să-şi mai întindă gerul peste umerii mei. Ning eu. Îmi ning şi-mi colind de ler pân’ mai sunt florile dalbe. Mă iau în braţe şi mă duc să fac bulgări din toate „într-o zi”-urile pe care le-am adunat. Şi omului de zăpadă clădit din „cândva”-uri, îi pun eşarfa mea. Când primăveri târzii îl vor lua la vals, va râmîne doar un uşor iz de flori de câmp. Şi aromă de dulce-acrişor.
Dar până atunci… eu ce fac cu atâta iarnă?