Scăpăm de Blându, scăpăm de şpagă

Isteria generată de cazul învăţătoarei Dana Blându a luat proporţii şi multe dintre declaraţiile celor care s-au văzut îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea, sunt de-a dreptul halucinante. „Pentru viitorul luminos al copiilor şi al nepoţilor noştri, trebuie să luăm atitudine!”. De bun simţ, zic. Viitorul luminos al urmaşilor stă fix în rezolvarea acestui caz. Este singurul junghi în coasta acestui popor, singura piedică în calea dezvoltării glorioase a acestei minunate şi curate ţări. Mda, sună a discurs demn de a ridica în slăvi Republica Socialistă dar acolo mă duc cu gândul multe dintre reacţiile din jurul acestui caz.
Este de condamnat ce s-a întâmplat, nu spun nu. Dar singura bilă albă în cazul părinţilor, dacă ar fi să exagerăm, este aceea că au avut un telefon capabil să înregistreze suficient de bine încât sunetul să poată apoi fi redat în cadrul jurnalelor de ştiri. Nu sunt de partea învăţătoarei, nu dau nici în părinţii care au copiii în acea clasă. Am auzit că multă lume îi laudă femeii care a apărut la TV şi a spus ce se întâmplă, curajul de a face acest gest. În ce ţară trăim, domnilor?

Şi de când a devenit presa singura putere în stat? De când presa ne rezolvă toate problemele? Chiar le rezolvă? Cum adică „învăţătoarea ne certa, ştergea cu noi pe jos”? 😯 Am crezut că nu aud bine. Adică 20-25 de părinţi stăteau în bănci, învăţătoarea îi certa şi îi jignea şi ei tăceau mâlc până când un curajos a hotărât să ia atitudine şi cu mâna tremurândă a apăsat butonul de „rec” de pe telefon? În asta stă curajul şi demnitatea? Poate nu voi reuşi să mă fac înţeleasă, încă o dată spun că nu condamn gestul acelei mame. Dar nici să cred că oamenii ăia erau ţinuţi legaţi de bănci şi ameninţaţi cu gazarea în cazul în care vor deschide guriţa, nu pot. Există, înainte de presă, o directoare, un inspectorat, un minister. Din declaraţii am înţeles că domnul inspector a aflat de la televizor ce se întâmplă. Bun şi aşa. Să zicem că, dacă s-a făcut public cazul, e mai greu de măsluit, mai greu ascunzi gunoiul sub preş după ce toată ţara a apucat să îl vadă. Se va rezolva. Poate că, chiar acum când scriu, se dă verdictul şi toată lumea se va linişti. Ce se întâmplă după, mă întreb?
Vrem să le dăm o lecţie copiilor noştri, să le pregătim „terenul” pentru o viaţă frumoasă într-o ţară „sănătoasă”? Atunci haideţi să facem cumva să nu mai vadă ei, copiii, cum, în schimbul unei sume „modice” sau al unui pachet de cafea, „amărâtul” de medic de familie ne dă concediu medical ca să mergem la ski sau la shopping în Viena. Sau să nu mai ştie copilul, aflat pe punctul de a fi exmatriculat din cauza absenţelor, că se poate obţine uşor o „ţâdulă” care atestă că a suferit de boli rare şi scapă astfel cu toate abesenţele motivate. Facem cumva ca atunci când, cu copilul în maşină, suntem traşi pe dreapta pentru că vorbeam la telefon, nu purtam centură şi megeam şi cu viteză, să nu strecurăm între actele cerute de poliţist şi nişte bani? A, asta nu vrem că nu suntem proşti să mergem la muncă dacă putem face rost de o boală inventată şi nici fraieri să plătim amendă când am greşit. Aia nu se pune, aia e altă lecţie că în ţara asta orice e posibil, nu? Aici nu ne mai gândim la viitorul glorios al copiilor ci la prezentul uşor de modelat în mânuţele dibace ale corupţiei.
Ştiu cazuri în care, la început de an şcolar, părinţii se interesează nu cât de aproape de casă e şcoala la care urmează să înveţe copilul, nu ce rezultate au fost la acea şcoală, nu cine predă acolo ci din ce familii provin acei copii. Cu cât sunt mai mulţi plozi ai baronilor locali, ai şefilor de te miri ce cârciumi, cu atât mai bine văzută e şcoala aia. Asta e tot vina dascălilor, nu? Fetiţa unor prieteni a venit într-o zi de 8 Martie de la şcoală supărată foc pentru că nişte colegi au adus, pe lângă flori,  şi cadouri pentru învăţătoare şi ea s-a simţit prost că nu avea. Mama ei mi-a spus că învăţătoarea i-a rugat să nu strângă bani pentru cadouri, le-a spus că nu e cazul să cheltuiască nimic. Dar au fost nişte doamne mai cu moţ care merg pe ideea „îmi permit şi vreau să vedeţi şi voi că îmi permit”. Ce vină are femeia aia că a ieşit din clasă cu o pungă de cadou pentru că  s-a trezit cu copiii cu pungile în mână? Tot şpagă se numeşte?
Nu e destul de „la pământ” sistemul, să îi mai dăm şi noi la glezne şi apoi o lovitură bine plasată să fim siguri că nu mai mişcă deloc. Pentru că asta e problema. Nu se mai vorbeşte nici la singular şi nici de un caz particular ci de întreg sistemul. Şi acest sistem funcţionează cu oameni. Şi mulţi dintre acei oameni se încăpăţânează să pună stiloul în mânuţe de copii şi vrem sau nu să credem, ne place sau nu să recunoaştem, au o contribuţie imensă în dezvoltarea lor. S-a aruncat din nou cu mocirlă în ei toţi. Şi-au adus aminte şi cei care nu au copii în şcoală că o dată sau de două ori au dus şi ei mărţişoare sau flori dăscăliţei, mama lor că nu se mai satură de plocoane. Şi ei tac, înghit şi zâmbesc copiilor din faţa lor pentru că ei sunt printre puţinii care ştiu că acei copii nu au nicio vină. Şi tot ei văd la elevii lor haine şi rechizite pe care copiii lor de acasă nu le au pentru că nu îşi permit. Şi zâmbesc în continuare cu cardurile goale pentru că se tot întârzie plata salariilor. Dar nu-i aşa? Ce motiv mai bun ca ăsta să li se bage pumnul în gură? Cum să mai îndrăznească să ceară bani când toată ţara e cu sabia ridicată deaspura capului lor şi le strigă că s-au îmbogăţit de pe spatele părinţilor….
E început de an, se scumpesc gazele, pâinea, carnea şi multe altele. E bine să distragem atenţia de la asta. Începem jurnalul de ştiri cu învăţătoarea şpăgară şi le dăm de mestecat celor care au învăţat să mestece mecanic. Apoi spunem şi de scumpiri că oricum, din cauza plescăitului, nu se mai aude nimic. Şi uite aşa am mai scăpat de o belea, am mai aruncat o găluşcă şi am potolit foamea mulţimii…