Jurnal din capul meu 54

Bucuria săptămânii: unii aţi citit deja, ştiu. Dar o las şi aici. Am citit o carte pe care o voi recomanda prietenilor cu care împart clipe față-n față. Deși noi, aici, le împărțim despărțiți de un ecran, emoțiile sunt la fel, deci tot prieteni vă consider și nu vă puteam ocoli.
Știu că poate sună a clișeu, dar chiar e genul de carte care nu te lasă din brațe până nu o termini. Vă rog să mă credeți că am pățit-o! Da, ea te ia pe tine în brațe și nu-ți mai dă drumul. Apoi tu o porți în minte și suflet, și uite așa, rămâneți împreună. Azi am fost toată ziua cu gândul acolo, în casă, în cafenea, în tren, în apă, în durere, în speranță, în deznădejde, iar în speranță și tot așa. Nu o voi uita curând.
E ficțiune, dar pleacă de la un fapt real. Impropriu spus „fapt”. E istorie. Întunecată și mult timp dosită, dar e totuși istorie și suntem, nu obligați, ci datori să o știm, să nu uităm. Că de simțit sau înțeles, din fericire, nu avem cum. Și numai pentru asta, că noi nu știm cum e, și tot trebuie să aflăm cum a fost: anul 1942, deportarea romilor în Transnistria.
Nu se poate folosi cuvântul „frumos”, vorbind despre vieți trăite în asemenea condiții. Dar credeți-mă, face autorul ce face și nu te lasă cu durere la final, în ciuda a tot ceea ce citești. Și citind, ești conștient că deși e ficțiune, s-au întâmplat lucruri mult mai grave de atât. Cartea nu șochează așa cum o fac altele care relatează fapte similare. Are darul de a te feri cumva de asta.

Dumitru, personajul principal, m-a luat de braț și m-a purtat cu el în poveste și prin viață.
Deși părea că îmi vorbește mie, uneori am avut și senzația stranie că totul se petrece sub ochii mei și am simțit apăsarea neputinței de a interveni, atât de real părea totul. Și asta, sigur, datorită condeiului pe care nu l-aș fi bănuit a fi al unui debutant.
M-a impresionat mult un aspect și încerc să o spun fără să dau multe detalii, cei care deja au citit-o vor înțelege, cel al întoarcerii într-un punct în care „ieri” era primit ca un soi de personalitate și „azi” aproape că e scos afară. Același om, doar alte haine și niște ani între momente. Dureros momentul în care, din tot ce-a fost, devine un biet spectator al vieților din lumea considerată bună, de pe un trotuar lovit de ploi. Cădere bruscă de pe „scara socială”, de multe ori invers proporțională cu scara de valori.
Geamul ăla desparte două lumi care, fără un autor cu spirit de analiză, nu s-ar întâlni niciodată. Și din geam, devine astfel oglindă. În aceeași viață, printr-un joc crud al sorții, oricine poate ajunge, din căldura unui cămin, pe un trotuar murdar. Mai rar invers, din păcate.
Deosebite momentele astea! Și tulburătoare toate celelalte! Și au mai fost, la fel de profunde, dar nu vreau să dau „spoilere”.

Ar trebui să ajungă la cât mai multă lume! Pentru partea de istorie, pentru poveste (adevărul e mult mai crud, dar chiar și atât dacă se știe și tot e bine), pentru stilul în care ne e spusă povestea. Merită citită! Și, fără lipsă de modestie, merităm și noi toți astfel de lecturi. Sau, mai mult decât merit, e nevoia de astfel de lecturi.
Cartea încă nu e în librării, dar se găsește doar la autorul ei, Vladimir Florea.

 

Descoperirea săptămânii: Art & craft by Andre. Da, a sosit cadoul despre care vă spuneam data trecută. Fără aventuri, fără emoţii, totul a decurs regulamentar. 😀 Foooarte răbdătoare cea care se ocupă de toate astea. Dar şi eu am fost cuminte de data asta, pe cuvânt! Nu vă pot arăta cadoul, dar poate vă inspiraţi de acolo, deşi am impresia că merge numai dacă sunteţi logaţi pe fb.

Melodia săptămânii: că tot se aminteşte şi-n carte de ea…