Despre noi… numai de bine

E primăvară, e vacarm prin codru’ verde: vrăbii, cuci, guguştiuci şi alte zburătoare cu gura… ăstaaa… ciocu’ mare, parfum ameţitor pe străzi, din astea. Ăhă. În poezii. Şi-n calendare. Că-n realitate şi-n grade celsius e vai ş-amar. Nu contează, au şi moşii drepturile lor, aşa cum au avut şi babele. Nu ştiu exact cât ţin moşii ăştia, nu ştiu dacă perioada lor de glorie coincide cu „zăpada mieilor”, treaba lor, la mine în cuier încă sunt geci de iarnă lângă fâşiuţe pe post de haină de primăvară, să fie cum vor, numai să fie ceva. Sau cumva, că ştim toţi că „n-o fost nicicând să nu fie cumva”.
Azi am fost pe modul „băi, Rita”. Şi mai clar, „băi, Rita, să-mi bag picioarele…”, senzaţie care s-a acutizat când am realizat că nu mai am cartea şi parcă mă cam paşte un dor de Nic Labiş. Mă mai răcorea el cu câte o „pildă” sau un mesaj pe câte un tricou şi deşi abia azi mi-am dat seama că nici măcar nu mai ştiu cine, unde, când a luat cartea aia de la mine, acum că ştiu că nu o mai am, o vreau. Mda, ca multe altele, ca mulţi alţii.
Băirita asta a pornit când am încercat să înţeleg iar (nu ştiu de ce pierd eu timp cu astea) cum se traduce, măcar logic, dacă nu altfel, „habar n-am cine-i actorul nume prenume, dar a făcut sau a spus asta şi haideţi de ne râdem de ce-a făcut actorul nume prenume de care eu nu ştiu, n-am auzit în viaţa vieţişoarei mele”. Adică cum? Tocmai ai afirmat că… actorul nume prenume. Spui asta şi la o secundă după, spui că nu ştii cine e, că n-ai auzit în veci de veci? E actor. Se numeşte: nume prenume, tu ai spus fix acum nişte secunde, trinc, alo, aici pământul. Şi dacă nu avem habar cine e, de unde ştim ce-a zis?

Ne-a zis vărul cumnatei naşului de botez al soţului colegei celui mai bun prieten? Nu zic că nu e posibil, dar dacă cumva, printr-o mare minune, s-a produs un bruiaj pe firul invizibil al acestui telefon fără fir şi, din gură-n gură, s-a denaturat mesajul şi cădem de băcănie, că omul a zis exact pe dos? Ştim sigur-sigur că asta a zis, că am auzit cu urechiuşele noastre? Înseamnă că am fost cumva, într-un fel sau altul, în preajma lui. Deci cam ştim cine e. Deci prima parte a mesajului se anulează. Şi e foarte posibil să atragă după sine şi ceea ce urmează, deci nu mai prea contează ce credem despre ce presupunem c-a zis.
Sau poate că nici n-a zis, dacă nici nu-l cunoaştem. Şi dacă tot a zis sau a făcut o nefăcută, poate nu ar nu strica puţină documentare, cât să fim siguri că nu s-a aflat într-o situaţie, cum ne putem afla oricare dintre noi, oricând, şi a gafat şi el sau a fost contextul sau a completat pe altcineva deci haidaţ să ne râdem pică. Sau poate aflăm că omul e izvor nesecat de astfel de perle şi merită căutat, că poate ce-a zis acum e nimic pe lângă ce-a zis ieri.
Da, sigur, e mai simplu să ne punem singuri pe un piedestal, ca şi cum simplul fapt că nu auzit niciodată numele Nicolae Guţă ne aruncă-n topul celor mai elevaţi pământeni. Şi credem că simplul fapt că ne delimităm de astfel de oameni care-au zis sau au făcut ne face mai cumva, oricum mai altfel, cel puţin în raport cu cei de care ne delimităm, asigurând asistenţa că niciodată, în această viaţă, nu am auzit de ei.

Şi din amintire-n amintire, am ajuns într-un oarecare birou, într-o oarecare secţie de poliţie, şi patru persoane. Două dintre ele, după ce-au furat un porc de la un vecin.
Dumneavoastră cu Ionescu Popescu, în seara de…
Staţi o ţâră că io nu-l cunosc pe Ionescu Popescu. Cum nu-l cunoaşteţi, dar aţi fost împreună şi aţi luat porcul ăla?
Am luat, domnu’ comisar, dar l-am luat cu ăsta de lângă mine, cu Ţâcă a lu’ Proaşcă, nu cu Ionescu Popescu.
Păi el e Ionescu Popescu.
Hai, să orghiesc! Mă, Ţâcă, tu faci pe domnu’ cu mine şi cu domnu’ comisar acum? Ai uitat când furam, mă, găini şi le frijeam în curte, acum nu-ţi mai zâci a lu Proaşcă, mă, te faci că nu mă mai cunoşti?

Ştiu, am mai avut asta aici, dar o mai las o dată.

Foto