Un azi al unei primăveri

Strângere de semnături pentru partide, strângere de fonduri în scopuri umanitare şi de gunoaie în scopuri electorale (mi se pare firesc), risc însemnat de avalanşe, suspect de crimă adus în ţară, copilă de 15 ani, beată, ajunsă la urgenţă cu capul spart, restricţii de circulaţie pe bază de lucrări, restricţii la mâncare datorită (sau din cauza, după caz) postului, fake news cu liste despre radare fixe (nici vorbă de asta), fetiţă de 8 ani, lovită pe trecerea pentru pietoni, în stare critică, tânăr dus la spital cu arsuri, în urma unui incendiu care i-a cuprins locuinţa, tineri de 19 ani, care s-au plimbat prin oraş pe capota maşinii, identificaţi şi amendaţi, un bărbat care a provocat un uşor accident nu e pus să sufle-n etilotest, deşi era beat, pentru că procurorii au imunitate (nu-i aşa, „puiule”?) şi rutierii care l-au oprit au nevoie de imunitate, dar şi 30 de elevi calificaţi la olimpiada naţională, noapte de muzică şi poezie la teatru, sau Dinamo umilit în play-out, contestaţii şi moţiuni şi procese şi amenzi şi orgolii şi ipocrizii şi promisiuni în van şi iluzii deşarte.
Sunt doar frânturi din „azi”-ul necosmetizat. Ţine de alegerea… titlurilor? Şi judecata ţine tot de alegere, dacă cineva simte nevoia să o facă. Am înşirat doar evenimente, aşa cum s-au întâmplat. E viaţă, dincolo de toate. E realitate, mai mult sau mai puţin aproape de noi sau despre noi. Ne pasă sau nu, toate astea fac parte din azi-ul cuiva. Şi ele ajung toate, într-o formă sau alta, la noi. Sigur, putem alege să le ignorăm. Închidem televizoare, oprim radiouri, nu intrăm pe net, nu mai citim ziare. Citim doar cărţi bune şi foarte bune. Asta nu înseamnă nici că se exclud, nici că dacă noi nu aflăm de ele, ele nu se mai întâmplă.

Şi totuşi, dincolo sau dincoace de toate, pe afară, primăvara îşi scutură petalele. Şi dacă nu se poate s-o simţim clipă de clipă afară, încercăm să o creionăm înăuntru, atât cât putem, atât cât ştim, fără a avea pretenţii de pictori desăvărşiţi, printre rânduri şi dintre cuvinte. Sau o căutăm la alţii. Şi pentru că ştim unde o găsim, ne adăpostim acolo şi inspirăm în ritm de adieri de vânt.
Pentru că deşi ajungi să pui un scut între clipa ta şi fatalitatea clipei altuia, vine un moment în care ai nevoie de refugiu şi e normal, eşti încă om. Simţi nevoia de puţin aer, de culoare şi de licărire. De altceva, dincoace de realitatea asta care deşi nu-i a ta, e pe lângă tine şi te atinge. Îl construieşti atât cât poţi sau ai nevoie. Nu-l faci sclipitor, dacă pe tine te linişteşte înserarea, nici solem, dacă cel mai bine te recompui din joc şi joacă, nici negru, dacă-ţi place albul, nici zgomotos, dacă doar în linişte te poţi reface.

Nu faci decât să te cauţi puţin, într-o pauză de veşti care vin peste tine şi te aruncă-n malaxorul zilei, cu toate ale zilelor, aşa cum sunt ele: bucurii imense pentru unii, punct final pentru alţii. Încerci doar să respiri în ritmul tău, în colţul tău, în părticica ta de viaţă şi de… azi.  Un azi în care primăvara, deşi abia venită, deja îşi scutură petalale pe trotuarele înţepate de paşi, prea greoi sau aproape zburdalnici, de trecători nepăsători la bucuriile sau tristeţile noastre, aşa cum şi noi…

Foto