Jurnal din capul meu 45

Bucuria săptămânii: nu ştiu exact cum să formulez, că nu ştiu care variantă e mai bună: Că la 2 ani eram materialistă şi acum nu mai sunt sau că şi acum sunt la fel, dar măcar acum se manifestă pe banii mei. Să vă explic, că ştiu că n-aţi înţeles. Am zis ceva de o casetă. Am rezolvat. E cu mine, la doi ani. Am mai ascultat-o de atunci, dar de ani mulţi nu am mai avut unde, aşa că am cam uitat ce era pe ea. Şi la venerabila şi respectabila vârstă de doi ani, la întrebarea: unde e tati? La iciu, ziceam eu. Şi ce face tati la serviciu? Face bani să aducă papa, pape tiţa (adică io), răspundeam tot eu fără pic de tresărire. Atât de simplu!
Şi până la urmă, ce? Pragmatic, dar pape tiţa era tot ce mă interesa. Cum spuneam, acum merg eu la iciu, să fac bani să… chiar aşa, să ce? Cam tot pe acolo.
Bine, la trei ani răspundeam altfel, că a avut grijă un prieten de familie să mă înveţe ce să zic, dar varianta aia nu poate fi spusă, că nu e deloc, dar deloc „politicăli căurect” şi trebuie să mă credeţi, deci nu o spun. Nu e cu prostii, că n-a lucrat tata în domeniul „only for fans”, dar nici nu e de spus, că e rău din cel puţin două puncte de vedere. Deci tot mai onestă prima variantă, aia cu adusul de bani pentru papa. Sau cu varianta „mege iciu aduce bobo”. Că ce să şi facă? Cu drag şi mândrie servim patria şi poporul şi dăm cu sapa pe ogorul gliei strămoşeşti, pentru papa şi bobo.
Nu, că eram bine, n-am ce zice. 😀

Mirarea săptămânii: am citit o postare a unei actriţe cum că e agresată de o altă tipă, totul pornind din mediul online. S-a lăsat cu urmărire şi venit acasă şi… brrrr. Şi cineva a spus în comentarii de un film: Ingrid goes West. Am fost curioasă, l-am căutat, l-am văzut, ieeei, două dintre actriţele faine-faine, filmul brrr. Adică e de Doamne fereşte.
Io, zuză, dacă l-aş fi văzut înainte să citesc postarea, aş fi zis că e film şi gata. Dar nu. Sigur, dincolo de umplutură, chiar poate fi real. Şi mi-am amintit că nu chiar cu mult timp înainte, m-am lovit de ceva ce n-am ştiut să numesc. Adică nici acum nu ştiu ce-a fost aia.
Tot pentru că am răspuns foarte senină şi… ca şi cum ne ştim de-o viaţă, cum fac şi pe aici inclusiv cu cei abia veniţi, am primit nişte reacţii pe care nu am ştiut de unde să le apuc şi ce să fac cu ele. Şi frână, fată, că nu mai e cu iciu bobo tiţe şi papa. Nu a fost nici de departe grav, dar ca idee, a fost de nino-nino. Deci se poate întâmpla ca acordând atenţie cuiva să fie înţeleasă greşit toată deschiderea asta faţă de ceilalţi. Despre necunoscuţi vorbim acum. Şi nu, nu am discutat nimic personal, că de aia m-a mirat tare ce-a urmat.
Ştiu că sunteţi mari şi ştiţi, dar poate că dacă suntem mai rezervaţi, nu facem niciun rău nimănui. Zic şi eu.

Descoperirea săptămânii: vreau puzzle box! Vreau puzzle box! Adică vreau cutie din aia care se deschide numai după rezolvarea unor „enigme”. Un fel de escape room, variantă în cutie. Da, am descoperit acum că există. Deci vreau. Vine ziua mea, de aia scriu, poate-poate 😀 Ce ziceam? Ah, nu-s materialistă. Păi nici nu-s, io n-am cerut, am scris că vreau.

Melodia săptămânii e pentru Floare de Mai: Ducu Bertzi.