Povestea unei file de istorie

Facem un pariu? Dacă e cineva pe aici care nu a auzit piesa „We are the world”, îmi daţi fiecare câte o cioco? Mbine. Deci mâna sus cine nu a auzit niciodată piesa „we are the world”. Am ştiut eu, mulţumesc, vă dau adresa? 🙂
Dar despre cum s-a ajuns la piesa asta şi cam ce s-a petrecut la înregistrări, în ce condiţii a fost înregistrată şi cam cum s-au comportat cei adunaţi acolo (şi a cam fost crema cremelor, să nu fie discuţii) ştiaţi? Aici nu mai fac pariu, s-ar putea să pierd, eu recunosc că nu ştiam. Şi recunosc, nu mi-am pus problema, deşi cred că am ascultat piesa asta de ţ… j de ori. Dar uneori trecem pe lângă noi oameni, fapte şi cuvinte şi vedem numai suprafaţa. Poate numai răul sau, din contră, numai poleiala, şi de substanţă nu mai avem timp sau chef sau stare. Sau putere de înţelegere, că pentru asta e nevoie de urme de suflet. Sau, din contră, justificăm absolut orice faptă deplasată şi găsim scuze, fără să le căutăm.
Dar am deviat. Ştiam de ce a fost făcută piesa, dar nu ştiam alte detalii. Pe care le-am aflat aseară, văzând documentarul The Greatest Night in Pop, pe Netflix. Paranteză: incredibil de frumoasă e Cyndi Lauper! Da, ea apare şi „acum”, şi e woow! Nu o ştiam „azi”, nu am mai văzut-o de ceva timp.

Erau deja celebri, dar parcă azi, ştiind cum au evoluat, să îi vezi atunci, aşa cum se şi spune în documentar, ca pe nişte copii în prima zi de grădiniţă, dar pe care era nevoie să îi ţii în frâu, că de-ar fi scăpat, ar fi dus la un dezastru, e o imagine fantastică. Bob Dylan care se simţea inconfortabil cu multă lume în jur? Michael Jackson care întreba dacă a cântat bine partea lui? Heeeeei! Păi eu cunosc „mititei”, şi nu la stat, care au impresia că sunt cel puţin Everestul în materie de muzică şi care nici picaţi cu ceară nu ar întreba dacă a fost bine ce-a fost. Dar poate de aia sunt mititei. Poate tocmai de aia. Cumva, poate că există o balanţă între valoare şi orgoliu. Între talent şi epatare. Între Om şi părere despre om. Poate.
Înţepăturile între ei, glumele lui Ray Charles şi cireaşa când el îl conduce la baie pe Stevie Wonder sunt toate absolut delicioase, dincolo de informaţie, dincolo de fila de istorie, dincolo de noi, toţi cei care am admirat sau iubit cel puţin un nume dintre cele 46 prezente acolo.

O singură noapte, după o seară complicată pentru cei mai mulţi de acolo. Câteva ore şi a rămas ceva ştiut de generaţii întregi.
O idee, ar spune unii. O scânteie, ar spune alţii. Orice-ar fi, e de poveste.
Aşa că dacă aveţi Netflix sau chef de căutat pe net, nu cred că nu a apărut la liber, au grijă „băeţii” să palmeze, merită.

Foto