Jurnal din capul meu 40

Am reuşit să mă ţin de cuvânt şi să am azi 40, dacă săptămâna trecută am avut 20. E bine şi aşa, dar teoretic ar fi mai bine dacă s-ar putea invers şi acum nu vorbesc de lepşe şi jurnale. Că dacă aş avea acum, în momentul ăsta, dooj’ de ani, dar musai cu mintea de acum (hmm, asta e de discutat. Cred totuşi că mai bine nu. Ia să dezvolt puţin după ce ies din paranteză) ce aş face?
Cu mintea de acum? Noi spunem treaba asta de multe ori, referindu-ne, desigur, la experienţa acumulată, la „călirea” aia la care ne-a supus viaţa în călătoria din punctul A în punctul în care suntem în prezent. La toate lecţiile de viaţă primite sau date sau ratate sau furate sau ceva.
Dar oare asta nu vine la pachet şi cu nişte ratări pe care le-am efectua cu mare talent, tocmai din cauza (aţi fi vrut „datorită”?) acestei experienţe sau, mai bine zis, acestei lăudate „înţelepciuni” cu care ne pricopsim pe măsura înaintării în vârstă (pfuai, ce exprimare protocolară de mare angajament am tras!)? Nu ştiu, aşa cum am zis, acum mi-a venit ideea să întreb, să mă întreb, încă nu am analizat, încerc acum. Şi o luăm băbeşte.
Deci aş avea 20 de ani, mintea de acum. Dar vremurile ar fi cum erau când aveam eu 20 de ani sau cum sunt acum? Când spunem asta, ce vrem? Să ştiu ce dezvolt. Dacă zicem că vrem să avem 5 ani, vrem să avem acum 5 ani, să vină Moşu’ cu iPhone XŢZ 28 sau cum se egzistă acum, nu ştiu, că nu-s fan, nu am, nu vreau, sau să fie ca atunci, să aducă portocale şi pijamale? Mno, bun. Asta una.
Şi doi, să revin. Dacă aş avea mintea de acum, dar 20 de ani… eu aş vrea să am doar o parte din mintea de acum. Sincer. Nu că ar fi ea multă acum, dar nu-i bună nici câtă e, deci mai bine fără o parte din ea, adică aia responsabilă cu ceea ce numim „treburi de adult”, preocupări de om mare, zic.

Staţi să mă gândesc şi să-mi amintesc. La 20 de ani eram studentă, o ardeam pe banii părinţilor, nu am muncit pe durata facultăţii, mă durea practic… mă durea. Aici se bifurcă drumurile. Ei au făcut tot ce au putut şi ce n-au putut, tot ce au ştiut ei că e mai bine pentru mine. Deci facultatea înseamnă şcoală şi distracţie (nu musai în ordinea asta), nu muncă, de asta ne ocupăm noi, au spus ei. Şi eu am zis mbine. Nu zic că mi-a lipsit ceva, dar cum nu am fost un copil răsfăţat, nici un adolescent răzgâiat, nici unul care să întindă coarda, când se terminau banii (şi se terminau repede, că deh, tinereţea 😀 ) aveam momente când răbdam, că îmi era ruşine să le mai cer. Nu de foame, aia nu a existat. De restul mofturilor, după ce dădeam banii pe mofturi.
Mno, acum, cu mintea de adult, deşi recunosc că erau mofturi, recunosc şi că le merită oricine şi le meritam şi eu atunci, orice-ar fi fost, deci aş face o şpârlă să am bani în plus deşi nu aş da pe nimic nopţile petrecute în una din camere, jucând remi şi bând perfectlemonculămâie, aşa-i ziceam, aşa făceam, tăiam lămâie şi puneam pe marginea paharului, pentru că nu aveam bani de mers în oraş şi banii rămaşi, mână de la mână, ne ajungeau de o băutură acasă. Nu le uit. Nopţile în oraş nu mi-ar fi rămas în minte. Ţin minte şi franzela caldă, împărţită pe scările de la intrare în facultate, luată tot mână de la mână de la toţi, cu mere primite de la tanti cu grădina peste drum. Dacă aveam bani de pizza… deja era uitat tot.

Vedeţi de ce întrebam dacă vremurile sunt alea sau astea? Că dacă sunt alea, aş avea nişte idei cum să fac bani, fără să fiu legată de un program, că sunt studentă şi merit să nu fiu. Legată, zic. De program, zic. Dacă sunt astea, altele sunt ideile. Una din ele? Aveţi idee cât costă o cameră pentru trei nopţi de Revelion sau de Crăciun în Sibiu? Căutaţi. Eu am stat în chirie, în apartament cu trei camere. Nu singură, sigur. Fata şi camera. La început. După început, doar oficial. Neoficial, doar nu era să rămânem singure. Păi, ce? Eram în căminul facultăţii de teologie? Nici acolo (dar rămâne între noi) nu erau chiar singure chiar toate fetele, dacă mă şi anume înţelegeţi.
Dar sunt sigură că şi fetele, că bieţii ar fi fost primii să zică da, ar fi de acord să mergem acasă de Crăciun, şi să nu stea camerele goale, să ofteze după noi, şi să împărţim banii. Problema e că atunci nu era Sibiul aşa bine cotat şi acum, cu mintea de acum, ştiu că e şi risc. Şi riscul ăla, ori să plece ăia cu televizoare şi haine (s-a întâmplat unor cunoscuţi) ori să facă scandal, să vină poliţia şi… amenda e mai mare decât câştigi din afacerea asta, nu prea merită. Deci mintea de acum zice că lasă, fată, şăzi blând, îţi ajung banii pe care-i ai, oricum mai primeşti de la Moşu şi de Rev ai rezolvat, nu risca, că află ăla şi vă dă afară pe toate şi se mai şi află că staţi 6 în 3 camere, nu 3 cât sunteţi la întreţinere.
Şi pe lângă asta, mintea de acum, de adult ciufut, zice şi că hai, fată, să doarmă nişte unii, necunoscuţi, în patul tău? În baia ta? Niee, nţ, lasă, hai că poate-ţi vine altă idee, după sărbători, acum e de distrat, nu de făcut bani. Deci pas. Asta e înţelepciune? Precauţie? Ei, aş.
Şi vedeţi mintea de adult? Sigur că atunci ne-ar fi prins al naibii de bine nişte bani în plus, că am renunţat la vreo două drumuri pân’ la mare, că, adunaţi, abia ne ajungeau de bilete de tren şi am zis că nu cerşim acolo de mâncare deci lasă, totuşi nu e aspectul ăsta cel mai important. Atunci, deşi ne-am fi dorit să fim pe banii noştri, ne-am descurcat bine-merci. Acum, primul gând, să am anii, dar şi banii. Nu, nu-s milionară, am banii mei, munciţi, şi nu văd cum ar fi să nu-i am şi să îi cer mamei pentru orice.

Chestii ilegale nu am făcut, nu aş fi făcut, oricum. Imorale… nu ştiu ce înseamnă, dar îmi place cum sună cuvântul 😀 🙄 nu cred că am făcut, dar ideea nu e rea 😀
Aşa că nebunii mari nu ar intra pe listă, dar chiar şi pe alea mai mici, cu mintea de acum, le-aş opri din faşă. Pentru că… aia cu”să îţi vină mintea la cap” e făcută fix să te împiedice să faci lucruri care, gândite prea mult, pot deveni periculoase sau ilegale sau imorale. Negândite, doar trăite, sunt… viaţă! Şi atât.
Un exemplu rapid? La 20 de ani, azi, 29 decembrie, ar fi fost 90 la sută şanse să-i vină cuiva o idee de a face un revelion la o cabană la mama naibii, în vârf de munte, fără lumină, apă, baie, cu zăpada pân’ la brâu. Şi la 20 de ani, aş fi zis da. Cu mintea de acum, aş fi zis că stai puţin, să mă gândesc. Şi aş fi gândit de aş fi făcut-o bucăţi.
Cum că singurul munte pe care am urcat iarna e ăla pe care au urcat şi băieţii de la Fără Zahăr, că ce naiba, în perioada asta sunt zeci de cazuri de Smurd şi Salvamont pe zi, că lupi şi avalanşe, că nu am echipament şi cum naiba să urc în cizme, că nu e baie? Adică ies noaptea prin zăpadă şi după un brad fac ce aş fi făcut în baie? Şi dacă cineva păţeşte ceva, cât durează să ajungă cineva la noi? Nu e semnal la telefon? Tulai!
Piedici. Fiţe. Confortul care devine mai important decât aventura. Precauţia care devine mai importantă decât trăitul clipei. Sigur, gânduri normale şi, zic eu, scuze justificate.
Anul ăsta, de exemplu, o prietenă a încercat să ne convingă să mergem cu ea pe munte, după ce ne-a spus cum a fost ea înconjurată de vreo 8 câini de la stână şi cum e de urcat cam trei ore şi cum se cam alunecă, dar merge. Ghiciţi câţi din gaşcă au zis da? Exact!

Nu spun că sunt aia care nu face chestii, că le analizează prea mult. Nu-s. Am recunoscut că nici acum nu am prea multă minte. Dar nu aş vrea să o am nici pe asta toată dacă s-ar face magia şi m-aş trezi că am 20 de ani. Să am nebunia aia, da. Nu şi toate principiile de acum (la naiba, aşa se acumulează experienţa, mai şi făcând prostii, mai şi călcând pe becuri, mai şi gafând) şi nici chiar toată experienţa şi cunoştinţele care, la o adică, m-ar încurca.
Că poate, la 20 de ani, nu ai făcut unele lucruri că n-ai ştiut sau n-ai putut. Dar acum nu le-ai mai face tocmai pentru că ştii prea multe. Şi atunci unde-i farmecul? Să fie mintea aia care ştie nişte treburi despre oameni şi lucruri, cât să pot fenta chestii cu care-ţi pierzi timpul. Dar să rămână şi acea inconştienţă specifică vârstei, că are rolul ei în viaţa noastră, nu-i chiar degeaba. Şi nu-i degeaba nici că apar îndoielile după o vârstă. Mai bine să zici că nu urci pe munte, pentru un revelion în natură, că… pericol şi confort, decât să zici nu o faci pentru că… şale şi picioare şi respiraţie.
Altfel… party people, las-o-ncolo de prudenţă, să bată tobele, să caaaaadă copacul, să curgăăăă coniacul, să ţină mesele, că de restul ne ocupăm şi singuri. Ceea ce, evident, vă doresc şi vouă cu tot dragul!

Nu a fost jurnal şi pe cuvânt că nu mi-am propus, pe cuvânt că a fost spontan şi pe cuvânt că eu chiar am zis că scriu jurnal. Dar a venit plăcintă ideea asta şi aia e.
Vă las totuşi, în loc de melodia din final, un fragment pe care-l ador din Amintiri din copilărie, că e de sezon, cu o rugăminte. Sunt fascinată de cel mai mic dintre cei mici. Îl veţi vedea. Mi se pare delicios copilul ăla şi aş băga mâna-n foc că el n-a primit nicio indicaţie de la nimeni, că e natural sută la sută, că a fost lăsat să facă cum a vrut, poate doar i s-a spus ceva ce oricum a uitat. Cum urlă el la milisecundă după ceilalţi, mi se pare genial. Sunt topită după el.
Am răscolit netul, nu am ajuns la el. Poate şi el, ca şi alţii, a avut un singur rol, adică ăsta. Am găsit la distribuţie copii multe nume, am căutat ceva, dar la mulţi nu scrie nimic în afară de referinţa asta deci nu mă ajută. Dacă cumva ştiţi ceva, m-aş bucura să-i aflu numele, poate a avut totuşi şi alte apariţii.
Dacă nu aveţi timp sau chef, deşi eu zic că face bine la dispoziţie, de la minutul 2:55 e-n toată spendoarea lui de pui de om.

Să vă fie bun anul ce vine! Să fiţi sănătoşi, aşa să vă fie şi dragii voştri, şi să vă fie cum i-aţi spus sau v-aţi spus să fie! La mulţi ani!