Cred, nu-s sigură, doar cred, că e premieră să las ceva scris de altcineva şi eu să nu zic nimic-nimic. Nici n-aş putea. Când numele celui care semnează cele scrise e Cornel Udrea, cum aş putea să zic ceva-n „deschidere” sau în încheiere? Nu se poate. Nu se face. Nu pot. Aşa că tac. Şi vă las pe voi să citiţi. Aşa, ca pentru o seară de vară, pentru unii prea vară, pentru alţii prea cald, pentru alţii prea seară. Pentru alţii… prea tot sau prea nimic. Depinde de… depinde de. Acestea fiind deja spuse… :
„Cui folosește experiența mea de viață? Tinerilor? Haida-de! Să le povestesc ce din viața mea care poate deveni cu folos pentru existența lor de acum ? Din anii, dinainte de ’89?
Credeți că ar avea o tresărire de curiozitate, dacă le voi povesti, despre cum se trăia cu burta goală, sub cerul unei plăpumi devenită acoperiș, în igloo-uri comuniste unde frigiderul la deschidere făcea ecou, de gol ce era?
Despre cozile mute, interminabile, pentru a ridica rația, drămuită ” științific”, despre rușinea bătăilor între oameni cumsecade, dar disperați, pentru iluzia unui kilogram de carne neagră, cu zgîrciuri?
Despre edificarea comunismului, care ne-a costat atît de scump ? Despre sutele de de mii de vieți mutilate, sau suprimate, la Canal, în deportarea din Bărăgan, în pușcăriile Piteștiului și Aiudului, despre batjocorirea crucii și a slujitorilor săi, despre industrializarea dementă, despre morții de pe șantierele construcțiilor faraonice, gen Casa Poporului, rod al megalomaniei cuiva oprit la cartea clasei a IV-a., care a urît țăranul român, fiindcă a cunoscut sărăcia lucie, și și-a văzut tatăl oglindindu-se mai mult în pahar, decît în oțelul coasei?
Despre cum mirosea rubașca soldatului rus, care numai rus nu era?
Să le întreb pe duamnele politiciene, de ce se travestesc în iubitoare de țară, prin purtarea iei? În scurta lor copilărie au purtat, de acasă, ia ? Știu că Elena Ceaușescu n-a purtat niciodată ie, chiar mare patrioată fiind, și nici bărbatu-so, spre lauda lui, nu și-a umilit originea cu maimuțăreli pseudo-folclorice?
Să le spun, celor de după Decembrie ’89, că am un DUI, ( Dosar de Urmărire Informativă) pentru ” atitudine și activități dușmănoase împotriva regimului comunist ” , aceste activități fiind, printre altele, întîlnirile cu studenții în ” Hașdeu „, dus acolo de Călin Nemeș și Dorin Andone, cînta Imi ( Emeric Imre) unde recitau poezii de-ale mele, parodii, bășcălii, se citea din ” Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”, sau pamflete?
Nu reprezint, cu așa ceva, vreun interes pentru cei tineri. Să le spun că nu am participat niciodată la vreo demonstrație de 1 Mai sau 23 August, nici ca tînăr, nici ca adult, nici ca ziarist ? Să le povestesc despre contrele mele, deja folclor, cu secretarul de partid pe CUG, în 1986-87, cînd fusesem repartizat de județeană acolo, după desființarea Studiourilor teritoriale de radio, ca director de club, fără club ? Despre viața trăită periculos în episoadele ” Pescarul”, împreună cu Tudor Dumitru Savu, Giuseppe Poenaru?
Cred, tot mai mult, că am fost un fraier care a măcinat în gol. Și treaba asta să o folosească? Cum? Pentru ce? Prezentul le oferă alte dezamăgiri, pe care eu nu mai am de ce să le trăiesc. Suntem diferiți, în tot ceea ce facem și mai ales în ceea ce credem. Unde ar fi locul și punctul, întîlnirilor de valori asumate? Nicăieri. Nu conjugăm, firesc, aceleași verbe, la viitor. Scriu acestea cu gîndul la nepoții mei, cu vîrste cuprinse între 41 și 12 ani.
Cu multă pudibonderie, se spune ” vîrsta a III-a”, persoană în etate, „vremea tîmplelor de-argint”, dar azilele sunt ” de bătrîni” scurt, unde decrepitudinea este starea comună. Nepoții văd pe mine, mă citesc, prin răsfoire, între două internări, chit că eu nu povestesc nimic despre acestea, și înțeleg că mașinăria dă rateuri, de la un timp, că piesele de schimb ajută, dar nu rezolvă. Ei, acum sunt nemuritorii de serviciu, cum am fost și noi, la vremea noastră, trăiesc pe repede înainte și bine fac.
Fiecare va ajunge, încet-încetuț un Robinson Crusoe voluntar, pe o insulă a sa, electronică, iar a-i povesti ce minunat era gustul victoriei de a ține de mînă, fata de lîngă tine, în întunericul complice, al sălii de cinematograf, mi se pare deja o aventură periculoasă, ce poate stîrni zîmbete nedumerite.
Și este îndreptățită opinia lor că bătrînețea e nasoală. Sunt nițel nedumeriți, de ce, din cînd în cînd, ne apucă pofta de a zîmbi iar, cu dinții la vedere: vor înțelege, la vremea potrivită, ce mare lucru este o dantură nouă, bine făcută…
Ce ne deosebește, totuși, șubrezind puntea de legătură? Noi căutam oamenii, prietenia, credeam în ea, vorbeam, vorbeam între noi, cîteodată pînă dimineața și eram gata să murim pentru o iubire, cea mai mare iubire a vieții ( de fiecare dată, fiecare iubire, fiind cea absolută și definitivă) ne bucuram pentru lucruri mici, și aveam bunici la țară. Ei nu vor înțelege deplin ce însemna să ai bunici la țară. Gata, s-a terminat și cu ei: satul românesc e cu bagajele la poartă…
Ei nu sunt cu nimic de vină pentru amintirile noastre, despre oameni și lucruri care nu mai sunt.”
Cornel Udrea
Sursă foto
In Germania prin 2003/2004 a fost lansat un film „Good Bye, Lenin!” O comedie/ parodie despre vremurile comuniste din DDR. Eu locuiesc in Bayern. Este un land in fosta BRD… aici filmul nu a avut succes, nimeni nu a inteles aluziile, nu a gustat glumele… Pentru mine a fost cel mai bun film din toate timpurile, pe tema comunismului. Am râs cu lacrimi… pentru ca m am revazut in multe scene, sau am recunoscut situatii si noi am fost antrenati sa facem haz de necaz si sa mergem mai departe… Asa este, daca nu ai trait acele vremuri, nu poti sa iti imaginezi cum era, nici din povestile noastre, nici din filme, nici din carti!
Frumos articol… mi a readus atatea amintiri… bune si rele.
Multumesc Potecuta draga 🤗
PS: am pus forma la cuptor, sunt curioasa cum iese, ca nu ai zis daca feta trebuie rasa sau felii si nu am stiut nici la cate grade trebuie pus cuptorul si nici cate minute… 😅 Mi e o foameee 😃 astept langa cuptor 😅 te pup
ApreciazăApreciat de 5 persoane
Îţi mulţumesc tare mult, Carmen! Aşa e, e imposibil să înţeleagă cineva exact cum era. Şi dacă nu poate, nu e vinovat cu nimic. Ce, noi chiar ştim exact cum trăiau dacii şi romanii? 😀
Auuuuoleu! 😀 Mi-e frică să te întreb dacă a ieşit, că îmi dau seama că nu am scris de timp. Dar sigur ai ştiut tu ce să faci. 😉
Te pup!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
😂🤣😂 dacii si romanii, zici ?!? 😂🤣
Da, habar nu avem… Chiar si ce stim, nu e clar ca poate fi adevarat… Ma rog, asta e…
Daaa, mâncarica a iesit foarte bine! Eu am fost „generoasa” cu usturoiul, am pus 4 catei marisori 😅🤣 miroase inca toata casa! Dar si la serviciu, astazi, au stiut toti ca am mancat usturoi 🤣😅😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur tare de tot!
Data viitoare, îţi dau filmuleţul. Nu ştiu unde. Pe mess, dacă ai. Să-mi spăl păcatele că nu am zis tot 😀
Sigur, dacă a ieşit bine, nu mai contează, dar aşa… 😀
Te pup!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da. Fără cuvinte.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulţumesc, Aura!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dureros și prea adevărat…
😪
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Domnul Cornel Udrea e, aşa cum i-am zis Aurei, un munte de umor şi talent. Dar şi când „loveşte” cu condeiu-i ascuţit… vai, vai.
Mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc Potecuta pentru articolul lui Cornel Udrea.
Atatia ani au trecut si oare cate lucruri au devenit mai bune, mai firesti,
mai normale? 😦
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Prima întrebare: noi (mai) suntem normali? No, atât 😀
Mulţumesc, Suzana!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Intrebarea genereaza cumva o alta intrebare. Ce inseamna normali?
Intr-o realitate atat de bizara! Sunt curioasa ce imagine s-ar derula daca ne-am pune normalitatile proprii unele langa altele?
Normalitatea doar inima ne-o genereaza. Asa cred.
Potecuta, azi am intrebat de carte in doua locuri, din care la un anticariat din centru. Stoc zero. Mai am joi o destinatie, tot cu anticariate.
Daca nici acolo, am epuizat propriile posibilitati.
ApreciazăApreciază
Suzana, mulţumesc tare, tare de tot! Te pup cu drag!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cornel Udrea! Marele Cornel Udrea 🙏☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oh, da! E un munte de talent şi un munte de cultură şi un munte de umor şi tot aşa.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt diferiti tinerii de acum, dar nu cred ca asa de mult cum pare…
E bine sa scrie, e bine ca a scris. Sigur ca azi, la varsta tineretii, nu vor intelege, vor asculta doar cu o ureche (eventual) dar va veni varsta la care vor zice (multi) ca si noi (multi) la varsta „potrivita”: „daca as fi fost mai atent la ce-mi povestea mosu’…” 🙂
Iti multumesc pentru aceste ganduri-randuri… ❤
Zile frumoase, Potecuta!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ăsta e farmecul tinereţii. Să nu ascuţi şi să nu-ţi pese. Nimeni nu scapă de perioada asta.
Îţi mulţumesc, Diana! Zile frumoase îţi doresc şi eu!
ApreciazăApreciază
Da, mulțumim! Sunt amintiri ce nu ne dau pace, că doar la o singurą viață poate omul spera. Totuşi, în prezent, nu sunt sigură daca mă doare mai mult trecutul nostru decât mă sperie viitorul copiilor noştri!?…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Vă mulţumesc mult!
Nu ştiu, poate dacă avem puţină grijă de prezent, putem ajuta la viitor. Poate.
ApreciazăApreciază
Mulțumiri domnului Udrea!
Mulțumesc, Potecuță!
Deseori am gândit precum autorul articolului. Însă nu am nepoți pentru care să scriu amintiri.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu îţi mulţumesc, Mugur!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E atâta durere în cuvintele sale…, pe care o simțim empatic și noi, citindu-l. Și nu numai empatic, desigur. E trist, dar ce am putea face oare? Să fie un pic mai bine, măcar acolo unde putem noi ajuta. Putem?
Citeam deunăzi un articol despre cât rău face tehnologia modernă copiilor noștri. Cum aceștia nu mai au răbdare în viața reală fiind obișnuiți cu viteza imaginilor care se succed rapid în mediul online. Și mă uit la nepoțelul meu de 10 ani, care se plictisește foarte repede de orice ar face fără net. Are însă și o istețime a sa, vede lucruri invizibile nouă, le simte, mai bine zis. Mintea lui s-a adaptat vremurilor sale, dar sunt și bucurii pe care el nu le va cunoaște vreodată, acestea nefiind unele… virtuale. 🙂
Îți mulțumim pentru lectură, dragă Potecuță! ❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, Cri, aşa e. Sunt dependenţi şi fără telefon nu se descurcă. Pe de altă parte, cu telefonul fac absolut orice, rezolvă chestii rapid. E cu avantaje şi dezavantaje.
Nu ştiu dacă vor simţi lipsa acelei bucurii. Că nu o cunosc şi au altele în schimb. Poate noi nu le percepem ca fiind bucurii, dar ei da.
Îţi mulţumesc mult, draga mea! Te pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Well, omul are perfectă dreptate. Acum ceva timp am trimis la un concurs o povestire cu acțiunea plasată în perioada ceaușistă, iar o tinerică comenta: Ugh, iar despre comuniști. Nici măcar n-a avut curiozitatea să citească până la capăt să vadă că nici un personaj nu era, de fapt, comunist. Practic le pasă de comunism cum îmi pasă mie de Războaiele Punice. Mă „consolez” cu ideea că tinerica mea o să guste din realitatea Căminelor de bătrâni, moștenire ceaușistă, care siiiiigur nu se vor schimba până o să ajungă ea în pamperși. Na, că pot să fiu și eu rea. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
🤣😀
ApreciazăApreciază
Ceva-mi spune că înaintea ei, gustăm noi. şi asta nu-i chiar ok.
Da, e trist. Că e pusă într-un loc care în mod normal nu i-ar permite să trateze cu atâta superficialitate ceea ce citeşte. Dar puţine mai sunt normale aşa că…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De acord cu domnia sa pana intr-un punct: prietenie, sentiment, exista si azi, la orice varsta, in orice generatie. E mai greu de gasit oare decat inainte? La asta nu pot sa raspund, am senzatia ca mereu a fost o rara avis.
Nostalgie? Rar, rar se abate pe la mine, si nu ma tine mult.
O saptamana plina de frumusete, Potecuta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu cred că se poate spune clar da sau clar nu, ţine enorm de experienţa fiecăruia. Aşa cum sunt mulţi cei care spun că virtualul e un mare fake. Şi da, o spun pe virtual. Că prietenii pe fb nu există. Că multe altele.
Nu cred că e vorba despre nostalgie nici în acest text. E puţin mai mult.
Îţi mulţumesc, Ana. Săptămână frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atât de trist și adevărat! Oricât de optimiști ar fi unii, există o adevărată „prăpastie” între generații. Cei ce am prins și alte vremuri, o lume cu totul străină de ceea ce știu cei mai tineri, e greu să le povestești acestora despre ceea ce am știut noi atunci. Pe cine mai interesează? Am văzut la Tv o emisiune, în care mai mulți copii și adolescenți au fost întrebați ce știu ei despre revoluția din decembrie 89? Nu știau mai nimic… Și câți oameni au murit atunci, nevinovați…. pentru niște idealuri, pentru o viață mai bună… Este păcat că așa stau lucrurile, dar e greu să se mai schimbe ceva…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu ştiu ce să zic, Alex. Să nu zic de ei, zic de mine: de un milion de ori m-am întrebat în şcoală la ce naiba îmi foloseşte să ştiu toţi anii ăia de bătălii şi războaie şi ce armată am avut şi ce arme şi ce strategii. Vorbeau bătrânii satului despre nemţi şi ruşi, despre fete şi femei nenorocite, despre bărbaţi morţi sau nenorociţi, şi noi trăiam alte vremuri şi nu puteam înţelege cum să zideşti pivniţe, că veneau să fure, să spargă, să bată, să dea foc, să din astea.
Sigur, acum înţeleg la ce foloseşte să ştim. Dar atunci nu ştiam. Aşa că nu pot da vina pe ei că nu le pasă că acum 40-50 de ani se lua pâine pe cartelă şi se lua curentul şi nu exista tv color. La ce tehnologie au, cum să priceapă? Şi de ce ar face-o? Treaba lor acum e să trăiască adolescenţa. Peste 20 de ani, e rândul lor să zică de cei încă nenăscuţi că nu-i interesează cum am stat izolaţi în case sau umblam cu declaraţii pentru o pâine sau cum ne uitam la graniţe la cei care fugeau de ruşi. Şi bătrânii satului ziceau de copiii lor, acum bunici, deci cei care zic de alţii, că au avut o viaţă extrem de uşoară pe lângă a lor şi le-a păsat de nimic. Roata, bat-o vina.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
… și câtă dreptate are… Mulțumesc pentru fragment! Zi frumoasă, Potecuță!
ApreciazăApreciază
Eu îţi mulţumesc!
Zi bună îţi doresc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ÎNȚELEPT!
Doamne-ajută să reuşim!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu cred că generaţiile (mai) tinere ar trebui să-şi dorească să primească, într-un fel sau în altul, toată acea experienţă pe care noi am trăit-o, fie ea comunistă sau postcomunistă. Într-o vreme în care lumea cochetează atât de mult cu extremele, poveştile astea ar fi importante. Şi sunt convins că sunt mulţi cei interesaţi. Dar, pe de o parte, e important ca poveştile să nu fie, la rândul lor, afectate de ideologie, iar pe de altă parte e nevoie de o armonizare a canalelor de comunicare. Adică trebuie să fim siguri că cineva chiar e la recepţie pe canalul pe care-l folosim…
ApreciazăApreciază
Sigur, Adrian! Toate astea au fost valabile şi-n anii adolescenţei noastre şi-n anii celorlaţi. Diferenţa e că acum sunt mult mai multe şi mai diverse informaţiile. Ei trebuie să aleagă între ele. noi am avut de ales doar dacă credem sau nu informaţiile primite.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate, nici treaba lor nu e mai simplă, aşa cum nici a noastră nu e. Sper doar ca ei să fie mai pregătiţi să navigheze prin jungla informaţională, până la urmă s-au născut în ea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană