De la ce v-aţi luat?

O întrebare la care, în foarte multe dintre cazuri, nu cred că poate exista răspuns. Că unde-i lege… stai. Tocmai că nu e. Şi chiar de-ar fi… tot rău ar fi, pentru că, nu-i aşa, nouă nu ne place să respectăm. Că noi suntem liberi, nu ne lăsăm noi încorsetaţi în nişte reguli, legi, fie ele şi ale bunului simţ. Ne-am născut liberi, liberi zburdăm pe coclauri. Şi tot liberi ne doare-n cot de toţi, dar absolut de toţi, ceilalţi. Aşa, din libertate, nu că am fi noi… ăăă, am uitat ce voiam să zic.
Scara mea cu scara de lângă formează, cu mare indulgenţă un L. Sau chiar e un L, dar sunt eu modestă, nu ştiu. Şi modestia nu e legată de acel „mea”, că v-aţi prins şi voi că nu am numele scris pe scara aia, dar aşa ştiu de copil: fiecare a avut o scară sau un bloc la care era trimis când se împuţea treaba pe la raţele şi vânătorii sau ţară, ţară, vrem ostaşi, nu? Revin.
De câteva ori, stând seara în balcon, am văzut de la unul dintre geamurile celeilalte scări cum zburau diverse. Nu puteam descrifra exact ce de la înălţime şi doar la lumina becurilor, dar găseam a doua zi dimineaţa ce mai rămânea. Sub geamurile alea e trotuar, lângă e o curbă pe unde trec maşinile, că-i drum. Deci nu ai a treia variantă. Ori printre maşini, ori pe trotuar.
Şi găseam pâine, bucăţi de carne mâzgălite cu sos, semn că aia a fost o tocăniţă, oase, bucăţi de cartofi. Uneori, auzeam sunetul inconfundabil al apei aruncate pe trotuar, dar după cum arăta când pica pe jos, cel mai probabil aia era ciorbă, nu apă simplă. Şi apă să fi fost, tot rău s-ar fi numit.
Îmi imaginez scenariul: ieşi din magazin, deasupra sunt balcoane, faci doi paşi şi te trezeşti cu ceva-n cap. Ce ţi-ai putea dori mai mult?

Dar! Că aici vine marea problemă. După deviza: a furat, dar a şi făcut, omul ăla nu-i nesimţit. Să ştiţi şi voi. Nu! El de fapt hrăneşte porumbeii. Nesimţit e ăla care i-a strigat într-o seară să nu mai arunce pe geam, că poate trece cineva şi îi aruncă în cap. Că poate trece o femeie cu un bebe în cărucior şi aruncă pe el, că poate trece o maşină şi, un os pe parbriz, de la înălţimea aia, nu-i chiar un cadou, că, în fine, trotuarul ăla nu-i coşul lui de gunoi şi dacă tot vrea să hrănească sufleţele fără adăpost, poate coborî câteva etaje, şi poate lăsa mâncarea undeva, în colţ. Nţ. Mare greşeală a făcut. Că ce-a ieşit… nu vreţi să ştiţi. Da, ăla era un comunist infect care vrea să moară porumbeii de foame, că n-are pic de suflet, că din astea, de oameni cu frica lui Dumnezeu, că aşa se laudă cei ca omul care din mare bunătate ar arunca oala cu totul pe geam.
Acum, că de sub scara aia ies ditamai şobolanii să se înfrupte din mâncarea destinată porumbeilor, nu mai zic. Că n-am de ce. Şi nu, cum să omoare cineva şobolanii, ce aveţi, măi? Păi nu e şi ele sufleţele? Ce copii care pot trece spre şcoală când mănâncă şobo pe trotuar? Ce treabă avem noi cu copiii? Copiii să meargă printre maşini, nu pe trotuar, sub balconul celui cu suflet mare care hrăneşte alte sufleţele direct de pe geam.
Cum spuneam, e bine, suntem bine. Liberi şi frumoşi.

Dacă vă gândiţi că cele două scări care fac un L sunt într-o zonă dubioasă, nu că mă laud, dar nu-i deloc, dar deloc aşa. Că doar în zone dubioase nu există oameni cu suflete aşa de mari, nu? Şi nici alţii cu suflete mici care îşi permit să le strige să nu mai arunce resturile pe geam, că suntem totuşi printre oameni. Liberi. Mda. Atât am vrut să zic. Că suntem bine. Noi, ca naţie. Noi, ca oameni.
Şi nu, nu eu i-am strigat. I-a strigat cineva care l-a văzut. Când am ieşit eu în balcon, scandalul era în toi.

Foto