Popas pe un peron de viaţă

Ştiu, e luni. E toamnă şi e luni. Sau e luni şi e toamnă. E senin acoperit de nori şi e adiere de vânt. Au fost şi vor fi ploi şi ne cad frunze-n drumul nostru mereu grăbit. Uneori, ne cad din amintiri direct în suflet. Se mai întâmplă să ne cadă şi din priviri, dar pe astea le ştim ascunde. Cu măiestrie chiar. Cu gesturi mici sau cu mişcări ample, în funcţie de ce vrem să arătăm şi cât vrem să ţinem doar pentru noi.
Ne enervează traficul. Că e prea aglomerat. Aşa cum, nu demult, ne enerva pustiul de pe străzi, din parcuri, de peste tot. Ne enervează aglomeraţia din magazine şi-i acuzăm pe toţi ceilalţi deşi şi noi contribuim la ceea ce ne evervează, şi alţii ne acuză de acelaşi lucru. Că nu au loc, că nu au aer. De noi. De ei. Cei care se grăbesc ne enervează pentru că se grăbesc. Cei care merg prea încet ne enervează pentru că nu se grăbesc. Că nu merg în ritmul nostru, în ritmul impus de noi. Cei care ne zâmbesc devin suspicioşi sau măcar ciudaţi. Cei încruntaţi ne sunt antipatici, că nu ne zâmbesc. Cei care ne laudă ne sunt duşmani, că nu ne ajută să creştem, să evoluăm. Cei care ne critică ne sunt duşmani, că ne împiedică să creştem, să evoluăm.
Cei care sunt de acord cu ce spunem nu sunt buni parteneri de discuţie, că nu ne putem impune punctul de vedere. Cei care ne contrazic nu sunt parteneri buni de discuţie, că nu ne lasă să ne impunem punctul de vedere.

E luni. Şi e toamnă. Şi noi, mereu nemulţumiţi, mereu în contradicţie cu noi, căutăm mereu motive pentru a fi nemulţumiţi. Şi ne nemulţumeşte clipa în care nu le mai găsim. Ne face vulnerabili. Ne pune-n situaţia de a simţi emoţia. Şi asta ne încurcă. Ce să facem noi cu asta? La ce bun? Şi îi punem la colţ pe cei care găsesc motive şi de zâmbet, şi de bucurie, şi de speranţă. Sunt naivi. Sunt prea visători. Sunt chiar proşti. Şi ne enervează. Şi ne place asta. Ne sperie gândul că într-o zi nu vom mai avea nimic de criticat. Nu vom mai avea bolovani de azvârlit. Ce vom face atunci cu preaplinul din noi? Dar e mult până atunci. Mai mult decât putem cuprinde. De fapt, nici nu se va întâmpla. E imposibil ca, dintr-o dată, lumea să fie copia noastră fidelă. Şi chiar de va fi să fie, şi atunci vom avea motive de nemulţumire. Vom critica lipsa de originalitate, şi tot vom găsi ceva care să nu ne facă să ne analizăm pe noi, cu noi.

Dincolo de toate astea, într-un ungher de lume, de ţară, de suflet, Bianca uită pentru noi. Şi, cine ştie, poate de aia putem noi să fim supăraţi că e toamnă şi e luni. Sau poate nu.
Mi-e imposibil să spun ceva, orice, despre textul ăsta. E scris impecabil, e aşa cum cred că arată perfecţiunea unui reportaj. Sau cum ar trebui să arate. Ar fi oricum nedrept să spun ceva, orice. Să spun ceva despre poveste? Despre o viaţă de om? O astfel de viaţă de om? Ar fi o nedreptate şi mai mare.
Nu pot decât să vă rog să vă acordaţi timp şi să citiţi. Ştiu, e luni. Şi ştiu, noi suntem mereu grăbiţi. Poate că avem, dacă nu de învăţat, atunci de câştigat ceva. Sau invers. Poate că timpul petrecut între aceste rânduri va înflori cumva în inimi, şi emoţia simţită ne va arăta că se poate. Că încă se mai poate. Că e toamnă şi e frumos. E frumos să ne fie şi toamnă.

Mulţumesc, Viorel Ilişoi! Pentru timp câştigat, pentru lacrimă şi zâmbet, pentru licăr în privire. Şi pentru toate celelalte!

Foto