Clipe pe file de jurnal

Azi… mi-au trebuit vreo cinci guri de cafea până să înţeleg că e vineri. Ştiu, aproape la fiecare jurnal constat, ca şi cum ar fi prima oară, cât de repede trec zilele, cum aleargă timpul. Sau noi, încă nu sunt sigură. Sau poate noi odată cu el. Până mai renunţăm la un vis, până mai construim o idee, va fi gata şi luna asta. Apoi iunie, apoi toamnă, apoi se va face târziu şi nouă ni se va face frig şi tot aşa.
Am citit zilele trecute că nişte cercetători au ajuns la concluzia, în urma unor studii din care nu am priceput mare lucru, am reţinut numai ideea, că pe Venus, o zi durează aproape cât un an. Wow, cât de tare!, am exclamat imediat. Apoi m-am răzgândit. Uneori e bine când se face seară şi se acoperă cu ea şi zbucium, şi neşansă, şi dureri şi neveniri, toate adunate într-o zi care trece ca o clipă. Vă daţi seama acolo, câte se adună-ntr-un suflet până când se face mâine?
Apoi am râs, cu gândul la cartea aia celebră care ne spune că femeile vin de pe Venus. Nu degeaba. Că aşa suntem noi, avem unităţi speciale când e vorba să măsurăm timpul şi când acele cinci minute în care spunem că suntem gata de plecare undeva se transformă adesea în… puţin mai puţin decât o eternitate.
Apoi m-am întrebat ce-am face dacă? Ce-am făcut anul trecut? Nu, lăsaţi pandemia, ştiţi că nu vreau să vorbesc despre asta. În anul de dinaintea pandemiei ce-am făcut? Am avut la dispoziţie un an întreg. Câte am făcut din toate cele propuse la începutul lui? Da, ştiu, din lipsă de timp le-am amânat pe cele mai importante…
Şi oare cam cât ar dura acolo până când am fi bătrâni? În jur de două luni. Ar fi cam trist, nu-i aşa?

Afară… a vrut să plouă. S-a răzgândit, dar stă cumva la uşă. E posibil totuşi să vrea să plouă şi m-aş bucura să fie aşa. S-au scuturat de floare copăceii mei. Şi ai mei sunt toţi cei pe lângă care trec în drumul meu spre casă, indiferent de curtea, grădina sau trotuarul care-i găzduieşte. E verde mult în jur. Şi prin gândurile mele e la fel. Şi nu numai prin ele. Deşi nu am o culoare preferată, verdele ăsta-mi place mult, face bine când îl vedem. Dar mai mult de atât, face bine când îl simţim.

Cu ce sunt îmbrăcată… staţi, măi, nu ridicaţi sprâncenele. Ştiu c-am zis cândva demult că rubrica asta n-are ce căuta în jurnalul meu. Ştiu că am zis că o scot pentru că oricum răspundeam numai în doi peri, că eu nu-s genul care să vrea să ispitească pe nimeni cu dantele şi fundiţe şi corset şi… alea care se numesc fix aşa cum eu nu-mi amintesc… alea măi, cum le spune… na că nu ştiu, în fine, nici nu contează, revin. Am zis, ştiu că am zis. Şi aşa şi e. Ce să zic? Că-s în pijamale, în mătăsuri, că-s îmbrăcată ca un urs sau că… nu-s? 😯 Bun. Şi? Pe urmă ce? Vedeţi? Chiar nu ar avea sens rubricuţa asta, pen’că ştiţi şi voi foarte bine că nu.
Daaar. Dar am vrut numai să vă întreb: cum vreţi să fie vremea mâine? Să ştiu cum să mă îmbrac.
Ieri mi-a fost cald. Că a fost cald şi pentru eu nu pot psihic să trec de la cizme la pantofi sau adidaşi şi de la haina de fâş şi puf, de iarnă, la tricou. Fizic e simplu, aş putea. Dar creierul meu are nevoie de timp pentru procesat şi îi trebuie ceva între astea două. Aşa că am şi haine de „între”. Şi ieri eram cu unele dintre ele şi mi-a fost cald. Dar ieri au fost vreo 23 de grade. Şi azi am zis că gata, hai mai uşurel şi a fost toată ziua cu nori. Deci? Vreţi să fie mâine cald? Îmi iau cojocul şi se rezolvă. Când vreţi să fie frig, strigaţi şi-mi iau tricou. Păi ce nu fac eu pentru voi? 😉

Mă gândesc… nu mă mai gândesc. Îmi iau vacanţă de la gândit, merg cu valu’, cu vântu’, cu ceva. Reiau gânditul de luni, azi mi-e lene.
Aaaah, ba da. Am o rugăminte la voi. Ştiu, nu-i frumos, dar îmi trebuie. Voi ce spuneţi dacă nu aveţi chef să mergeţi într-o vizită şi gazda tot insistă şi vouă vi-s pe gata motivele şi scuzele? Adică na, o dată spui că eşti plecat, a doua că ai musafiri. Dar a treia? 🙄

Ascult… ASTA. Îmi dă un chef de viaţă de nu pot spune. Nu că nu l-aş avea pe al meu, propriu şi personal, pă părsoană fizică, dar numa zic.

Foto