Cel mai frumos „echipaj”

Nu mă puteţi contrazice, nu aveţi cum. Eu aşa am simţit, asta cred şi aşa voi crede mult timp de acum încolo. Şi vă spun şi de ce, chiar dacă pare că amestec ideile şi cumva, poate, asta trebuia să fie undeva pe la mijlocul prezentării: pentru că deşi e foarte bine sudat, echipajul ăsta m-a primit cu braţele deschise de la început, chiar dacă de obicei se acceptă mai greu noi membri. Nu am dat decât proba nerăbdării (şi am scris bine, că despre nerăbdarea mea a fost vorba), am lăsat greu, spre deloc, cartea din mână şi da, au fost dimineţi în care abia am deschis ochii să ajung la muncă, dar cam asta se întâmplă când o carte se lipeşte repede de suflet. Se lipeşte şi de mâini. Şi nu numai cartea asta mi-a făcut aşa ceva, am avut plăcerea şi onoarea să citesc mai multe cărţi semnate de Marina.
Vorbesc, da, despre „Echipajul” Marinei Costa. Şi e ca şi cum aş vorbi despre prietenii mei. Cum poţi face asta în câteva fraze? De la primele rânduri, am simţit că-s cu ei, că mă joc şi explorez cu ei locuri ascunse şi pline de mister. Am iubit-o pe Emilia, devenită Marina (cum altfel?) printr-o împrejurare atât de frumoasă şi firească încât am avut senzaţia că ăsta ar fi trebuit să-i fie numele de la început şi apoi, datorită ei, i-am iubit pe rând pe toţi: Mihaela, Virgil, Narcisa, Dionisos, Daşenka şi mă opresc aici deşi, aşa cum am spus, toţi îmi sunt prieteni, dar nu stric toată surpriza descoperii numelor lor. Nu voi povesti cartea, ştiţi deja că nu fac recenzii.

Am retrăit unele momente ale copilăriei, cu tot farmecul ăla al grupului, cu intrigi, cu inocenţe de un farmec aparte. Dar mai mult decât orice, deşi am copilărit iar alături de ei, am şi înţeles mult mai bine şi profund ce înseamnă toate astea la vârsta copilăriei. Cu ochii de adult, totul capătă o valoare mult mai mare. E o lecţie de curaj pe care am învăţat-o, o lecţie despre prietenie şi încredere, despre loialitate şi maturitate la o vârstă mult prea fragedă. Marina, personajul, e o forţă. Şi e, pe cât de fragilă la început, pe atât de puternică în momente în care tu ca cititor simţi că fuge pământul sub picioare asistând, de pe margine, la tot ce i se întâmplă. O lecţie incredibilă de viaţă într-un moment în care, pentru dreptate, e dispusă să renunţe la tot. Şi chiar o face. Te face să te opreşti, să te întorci la realitatea ta, să te întrebi ce-ai face tu. Şi nu-s decât două variante: răspunsul ori te face să te ruşinezi puţin, ori să te cutremure tăind în carne vie. Ăla e unul dintre momentele care mi-a tăiat respiraţia. Şi nu e singurul. Dar nu vă spun care sunt celelalte 😉

Am fost în aventuri, m-am speriat şi eu puţin, pe lângă ei, am ţinut când cu unii, când cu alţii, în micile dispute, l-am iubit când pe unul, când pe celălalt, când pe amândoi odată, deh, nu sunt la fel de matură cum mi-a dovedit ea că poate fi. 😳
Ştiu că nu ştiţi ce vorbesc dar veţi afla pentru că vă rog eu mult să aveţi încredere-n mine şi să căutaţi cartea asta. Şi numai pe asta. Copiii ăştia s-au făcut mari cu fiecare filă întoarsă şi le-am citit aventurile şi la alte vârste, în celalaltă carte despre care voi vorbi cândva. Nu spun când, sunt imposibil de împrăştiată, nu mai pot ţine pasul cu timpul, nu ştiu ce tot fac.
Am fost şi sunt extrem de fericită învăţând despre tradiţii despre care nu aveam de unde să învăţ altfel, am prins din zbor cuvinte şi expresii, chiar şi-n rusă deşi aş fi pariat că asta nu se poate. Am învăţat despre locuri în care nu am fost niciodată dar în care cred că dacă aş ajunge, aş simţi că-s ale mele toate, atât de bine şi frumos sunt ele descrise-n carte.
Da, recunosc, am şi plâns. Dar rămâne secretul nostru.

Eu, când sunt foarte entuzismată de ceva, vorbesc ca un copil care vrea să zică 10 cuvinte în unul. Şi aşa şi scriu, cum vorbesc.
Marina, iubesc cartea asta! Şi ştiu, merita mult, mult mai mult. Te rog să mă ierţi! Îţi mulţumesc din toată inima pentru tot ce mi-ai oferit prin cartea asta şi prin celelalte! Eşti minunată!
Pe voi vă rog să căutaţi cartea asta. Îmi veţi mulţumi deşi nu aştept mulţumiri 😛