Ce n-am ştiut despre mine

Ştiţi genul acela de interviuri în care o vedetă, oricare ar fi ea, e pusă la un moment dat să spună ceva ce n-a mai spus nimănui, niciodată, pe nicăieri, dar acel ceva să fie, normal, despre ea? Eu ştiu. Nu că am fost eu în situaţia asta, în calitatea mea de vedetă. 🙄 Nu. Dar am văzut la alţii. Şi am văzut asta şi într-o leapşă care a circulat pe aici, semn că şi noi putem fi vedete. Sau că şi noi putem avea lucruri nespuse despre noi. Mă rog, una din astea două. Fie că e vorba de un mare secret, fie că… din orice alt motiv. Adevărul e că asta te poate debusola puţin. Te face să stai pe gânduri destul de mult şi să te bucuri că nu eşti vedetă şi interviul nu e live. Să nu pari prost, nu de alta. Că ai putea. Să pari, zic. Că stai şi te gândeşti şi primul lucru care-ţi vine-n minte e eventual un mare secret care evident că nu degeaba e el secret şi tot evident e şi faptul că nu-l vei spune nici acum, că nu degeaba ai ţinut ascuns atâta vreme.

După aia, îţi vin în minte numai chestii care nu te prea onorează şi te lupţi să le dai deoparte, să vezi altele, să găseşti ceva, orice, ceva care să te salveze. Că doar nu eşti prost, deşi, după cum am văzut mai sus, ai putea părea, să spui de rău despre tine. Cauţi prin copilărie, pe ideea că un copil e iertat indiferent de, ceva care să-l facă pe celălalt să afirme că „mvai, deci erai ingenios-simpatic-şmecher-and co. de mic”. Nu spui ceva urât, normal.
Apoi, după ce găseşti totuşi ceva, cazi iar pe gânduri. De ce n-oi fi spus eu asta până acum? Ori că n-a fost momentul, ori pentru că nu te-a mai întrebat nimeni, ori pentru că habar n-ai avut de treaba aia despre tine. Asta nu se întâmplă des şi nu chiar oricui. Dar mie mi s-a întâmplat. Azi. Azi am aflat despre mine ceva ce n-am ştiut. Sau n-am ştiut că ştiu, nu mi-e încă foarte clar.
Şi nu m-a întrebat nimeni, asta-i mai grav. Că mi s-a dezvăluit finuţ, m-a luat aşa, de departe, până când zbaang, direct la glezne. Nu mi-e chiar uşor să o recunosc, mă gândesc că voi stârni hohote de râs, dar eu mărturisesc acum că eu nu cred că am ştiut să socotesc cu socotitoare. Nu am ştiut şi nu ştiu nici acum nici fără, nu asta era ideea, deşi mi-ar fi plăcut să spun cu buziţele adunate că eu n-am avut nevoie, că am fost un geniu din faşă. Nu, dragilor. Realitatea e alta şi stă exact pe dos. Dar asta-i altă poveste.
Să vă spun cum am ajuns la această concluzie? Vă spun.

Se făcea că… am auzit de… staţi că mi-am notat, nu pot ţine minte cuvântul. Soroban. Ştiţi ce-i aia soroban? Nu-i şobolan, e din altă specie. Dar sigur că voi ştiţi, deja m-am obişnuit ca eu să aud cam ultima de lucrurile deştepte. Dacă ştiţi, rămâneţi puţin. Dacă nu, daţi repede o căutare, să vedeţi ce treabă faină şi simpatică e. Mno. Am auzit, am căutat, am văzut. Şi credeţi că am zis merci, am înţeles? Nu. N-am zis. Că n-am înţeles. Că am văzut o socotitoare şi cum ceva nu-mi suna bine, am vrut să înţeleg ce-i cu acest soroban (zic de mai multe ori, poate-l reţin) şi-n ce constă ineditul. Şi am urmărit tutoriale pe youtube. Mda, asta sunt, atât pot. Ştiţi care-i culmea? Că am înţeles. Am învăţat să număr până la 100 şi cred că dacă mă forţez, pot şi mai mult. Şi am învăţat să socotesc. Adunări din două cifre. Adică trei. Două cu una. Atât deocamdată. La înmulţiri n-am ajuns.
Şi dădea entuziasmul afară din mine când am realizat că am înţeles. Dar s-a topit instant când am auzit că „sorobanul poate semăna cu socotitoarea, dar nu e acelaşi lucru”. Şi am înţepenit. Adică cum?

Şi am realizat că eu nu ştiu şi nu am ştiut să folosesc socotitoarea.
Am avut socotitoare când eram mică-mică. Da, aş putea folosi expresia aia cu „când aveam eu socotitoare, tu…” nu mai ştiu cum era, ceva cu ţărâna, oricum. Dar nu ar fi exactă informaţia. Că am avut nu e sinonim cu socoteam, sub nicio formă. Tot ce ştiam era să mut bilele alea dintr-o parte-n alta, fără nicio logică. Pe rând, câte două, câte 4 şi în final, când mă plictiseam, întorceam cadrul ăla şi se mutau toate-n toate direcţiile. Asta era pe la grădiniţă. Şi pe atunci nu ştiam să socotesc.
Când mi-am luat viaţa de elev cu mine-n prima bancă, în clasa I, subit a dispărut şi socotitoarea. Inexplicabil. Efectiv s-a evaporat. Cred că s-a dus singură la un copil mai mic ca mine, unul care nu avea o socotitoare. Că eu mă făcusem mare şi ea a crezut că o voi abandona, ca pe jucării. Asta-mi place să cred că s-a întâmplat. Mă împac mai bine cu ideea asta decât cu aia cum că mama, ca să nu mă învăţ cu şmecherii şi să facă din mine uom, mi-a… mi-a…  nici nu pot să pronunţ deci nu, socotitoarea mea a luat singură calea pribegiei spre un sufleţel de copil.

Cert e că nu m-a marcat deloc această dispariţie. Şi dovada acestui fapt e că abia azi am realizat asta. Deci nu mi-a deranjat copilăria. Dar nici nu m-a făcut să învăţ să socotesc cu mintea singură, şi acum mintea mea se ajută de cele 10 degete. Şi unde nu-i ajung, apelează la calculator. Sau dă una de 100 şi aşteaptă restul.
Problema e că azi, după ce-am învăţat puţin de soroban (na, că l-am scris fără să mă mai uit pe foaie), m-a ameţit de tot informaţia care spune că ăsta nu e egal cu socotitoarea. Şi am realizat că nu ştiu cum e cu socotitoarea. Adică nu e tot cu mutat bilele şi numărat câte sunt? Sau stai, sorobanul n-are atâtea bile? Asta e diferenţa?
Şi acu’ sincer: voi ştiaţi de soroban? 🙄

Foto