Defilare ipocrită

Hai, oameni buni, hai să lăsăm dreptatea
Ce nu se-mparte nici măcar la doi,
Să nu mai ridicăm iar falsitatea
Pe-un piedestal ascuns adânc în noi!

Pândim la colţuri, însetaţi de sânge,
Şi moarte, şi tăcere, şi dureri,
Dăm de-nţeles că nu ne mai ajunge
Şi ne-am muta cu toţii-n nişte gări

Numai aşa, ca să vedem mai bine
Pe cel ce pleacă şi pe cel rămas,
Să ştim exact cine-a venit cu cine,
Să le mânjim şi ultimul popas.

Şi mestecăm hulpav orice plecare,
Ne place mai ales s-o disecăm,
Din tot ce e, plăcerea cea mai mare
Este să judecăm, dar şi să acuzăm

Şi tuturor le-atribuim o vină
Şi le strigăm strident şi prefăcut
Cum să trăiască-n viaţa lor puţină,
Cât au greşit în tot ce au făcut.

Credem că viaţa noastră-i fără pată
Şi asta ne dă dreptul la sentinţe?
Atunci suntem, mai mult ca niciodată,
Bieţi prizonieri ai multor neputinţe.

I-analizăm mult prea uşor pe alţii
Şi ştim exact şi ce am fi făcut
În locul lor, că în al nost’, desigur
Am lua-o şi acum de la-nceput.

Hai, oameni buni, hai să lăsăm mândria
Că noi le ştim pe toate, e păcat!
Tot defilând la braţ cu-ipocrizia,
Muşcăm din drumul celui ce-a plecat!

Foto