Unde-i cască, eu gafez

Aşa nu se mai poate! Vreau soluţii! Şi mă bazez pe voi, vă ştiu oameni serioşi, cu capul pe umeri şi cu idei extrem de bune. Eu… eu nu, că de aia vă cer ajutorul. Să vă spun. Mda, aţi ghicit, cred că am comis-o. Iar. Nu-s chiar sigură însă de data asta, tot analizez, mă tot strofoc. Dar am comis-o cu alte ocazii şi azi s-a întâmplat picătura care a umplut butoiul. Că ăsta numai pahar nu mai e. Şi am zis că gata, aşa nu mai merge, e nevoie de o schimbare. Nu la mine, desigur. Eu sunt întruchiparea perfecţiunii, nu? Ei să se schimbe. Aşa procedăm de fiecare dată, parcă. Vina-i mereu la alţii, noi… pui de curaţi-lacrimă.

Ce vreau eu? În afară de… mă rog, tot ce vreau? Vreau o lege care să-i oblige pe toţi taximetriştii să deţină un semnal de avertizare, acustic şi vizual, în maşină, în buzunar, pe cap, oriunde, pe care să-l folosească atunci când vorbesc la telefon, folosind casca aia absolut enervantă şi absolut generatoare de situaţii… de situaţii. Bun, am înţeles, nu mai e voie cu telefoane în mână, la volan. Nu era nici înainte, asta ştim. Dar acum e mult mai aspră pedeapsa. Şi cum mereu ne gândim că nu ni se întâmplă nouă deci las’ că un telefon scurt merge, frica de amendă pare mai mare decât frica de moarte. A noastră sau a altcuiva din vina noastră. Deh, natura umană…
Şi oamenii au găsit soluţii. Căşti. De fapt, cască. Una. Pe care, tot oamenii, o ţin, de obicei, în urechea stângă. Despre viermii de mătase nu ştiu în ce ureche o ţin, de aia mă limitez la oameni. Când omul e la volan, mai greu să o vezi. Casca. Şi chiar dacă o vezi, tot nu înseamnă decât 50-50 şanse. Că nu ştii dacă o şi foloseşte atunci.
Deci vreau ca legea să fie clară: domnule, când intră clientul în taxi şi tu vorbeşti la telefon, să facă ăla ca girofarul bling-bling. Când nu mai vorbeşti, să nu mai facă. Să ştie omul, să-i fie clar, nu să facă aşa ca mine, să se facă de râsul… nu, nu al curcilor, cred totuşi că omul vorbea cu alt om, nu cu o curcă. Al celui cu care vorbeşte, zic.

Azi dimineaţă, ora… nu spun ora, poate citeşte şeful şi se prinde că am întârziat 6 minute. Să zicem în jur de 7. Urc. Bună dimineaţa, zic. Bună dimineaţa, zice. Pe strada aia vă rog, zic. Acolo mergem, zice. Ninge afară, zice. Cu semnul întrebării a zis. Nu, nu ninge, zic. Dar cred că va ninge curând, zic. A bătut vântul foarte tare toată noaptea, zice. Da, zic. Cu semnul întrebării. Adică da? Da, zice. În Austria a nins, va veni curând şi la noi, zic. Eu pe la 4 azi dimineaţă am băut cafeluţa, zice.
Şi-n 3 secunde jumate, deşi cu glasul meu duios nu am zis nimic, am zis în interiorul meu vorba aia celebră a ardeleanului: „ce te-a determinat să mă inoportunezi cu această informaţie care nu îmi foloseşte la nimic?”, totul rezumat într-un „no”. Da, Andreea s-a apucat de gătit şi m-am trezit şi eu, zice.

În momentul ăla, pentru o fracţiune de secundă, am crezut că omul mă confundă, altfel de ce mi-ar fi redat intimităţuri cu o Andreea care, în creierii nopţii, găteşte în bucătăria lui? Am alungat gândul, ar fi fost prietenos de la început dacă m-ar fi confundat. Alt gând a fost că… dar nu, nu i-am propus nimic, nu era nevoit să-mi spună că există o Andreea în casa lui.
Găteşte mai mult, da, că vin şi ei şi mănâncă sau îşi iau acasă. Da, că ei muncesc mult şi au timpul ocupat cu tot felul de activităţi, zice.
Ăsta a fost momentul în care nu ştiam dacă să-mi pară rău că nu o cunosc pe Andreea, să-mi dea şi mie la pachet ce găteşte, sau să-mi fie ruşine că omul vorbea la telefon cu cineva şi eu vorbeam cu el în timp ce el, evident, nu vorbea cu mine.
Este ora… care este şi eu nici acum nu m-am luminat: oare nici partea cu ninsoarea şi vântul nu era pentru mine? Că n-a zis niciun alo, n-a zis nimic, a decurs foarte normal totul. Sau omul vorbea deja când am urcat şi eu am răspuns ca…

…ca atunci când am urcat în taxi, am zis unde să mă ducă, a zis ok, acolo, urmate de bine. Da. Îhî. Cred.
Eu mă uitam ciudat, căutam ieşirea de urgenţă în caz de. Ce-i acolo?, zice. Un spectacol, zic. Deşi, în mintea mea, era „serios, ce poate fi la teatru?”
E multă lume?, zice. De obicei, sala e plină, zic. Depinde de piesă, de zi, dar cam da, e plin, mai zic (dacă omul întreabă, eu nu răspund monosilabic, da? Eu-s politicoasă, da?). Stai puţin, zice. Am stat. S-a întors spre mine şi a zis „mă scuzaţi, eu vorbesc la telefon”.
Până la destinaţie, n-am mai scos niciun cuvânt. De fapt, cred că nici n-am mai respirat.

Acestea fiind zise, nu-i aşa că e mare nevoie de un semnal, ceva, orice? Să ştiu şi eu, să nu mai trăncănesc peste om. Aveţi idei?
Nu, vă rog eu, din inima mea de om care încă se strofoacă gândindu-se la întâmplarea de dimineaţă, nu-mi spuneţi că nu e politicos, că e periculos, că nu se face, că-n ţări civilizate nu există. Ştiu, ştiu. Dar discuţia nu-i asta, există casca, e legală, eu vreau să mă luminez. Ce am de făcut? Intru, salut şi zic: vorbiţi la telefon? Nu? Dar aveţi de gând să vorbiţi? 🙄

Foto