Jurnal cu gânduri multe

Astăzi… dacă n-aş avea un calendar din genul celor mici, de birou, nu aş fi în stare să spun ce-i azi. Ieri n-a fost luni? Şi atunci, azi de ce e vineri? Nu e logic, altceva am învăţat la şcoală. Ah, apropo de şcoală, fără să căutaţi pe google, voi ştiţi ce înseamnă 9!? Da, e bine, e semnul exclamării după cifră. Eu n-am ştiut. Sau n-am mai ştiut. Şi ieri sau alaltăieri (vedeţi, v-am spus că nu mai ştiu ce zile sunt), am stat cam o jumătate de oră pe net, să mă lămuresc. Asta după ce am întrebat într-un grup de oameni mari şi deştepţi. Unul mi-a zis că nu ştie, altul că n-a auzit de asta, altul a zis că… nu pot să vă zic ce-a zis 😀 dar am fost tare mândră de mine că am înţeles. Deci astăzi e vineri, da. Şi mâine va fi miercuri. Nu credeţi? Vorbim marţi seară. Pentru cei care mâine sunt liberi, staţi liniştiţi, ştiu că vă bucuraţi că nu-i aşa. Vorbim duminică seara 😛

Afară… vă spun sincer, nu ştiu ce e. Voi afla când voi pleca spre casă. Oricum, cu siguranţă e cald. Prea cald pentru data din calendar. Cu asta deja ne-am obişnuit. Şi e vânt. Oooh, dar ce vânt a fost! De parcă se străduia să ridice din adâncuri de suflet cele mai ascunse taine, atât de hotărât sufla. A ridicat frunze şi ţigle. Şi poate şi unele frunţi aplecate prea mult în aşteptare.

Mă gândesc… la mai multe. Şi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi un gând „tehnic” aici, dar îl las totuşi, poate mă lasă şi el în pace. S-a apucat WhatsApp-ul să-mi facă probleme. Şi vouă? Dacă vreau să şterg o fotografie din folder, îmi ascunde folderul cu totul şi-mi dă palpitaţii.
În acelaşi timp, mă gândesc că, deşi nu sunt sunt tocmai fan fotografii, nici să fac, nici să „stau la poză”, am constatat aseară cât de ataşată sunt de cele pe care am decis, dintr-un motiv sau altul, să le păstrez. Multe sunt din categoria celor care poate n-ar spune nimic nimănui, un scaun îmbrăcat în verdeaţă, o bancă albă, un colţ de stradă. Unele sunt acolo şi de doi ani. Stau cumininţi, nu le caut, nu le privesc. Dar ştiu că sunt acolo şi mi-e bine aşa. Aseară, când s-a dus un folder întreg, am îngheţat şi inima era singura care galopa. Brusc, toate îmi păreau nepreţuite. Oare aşa e şi cu oamenii care sunt alungaţi din viaţa noastră din grabă, din neglijenţă, din… uitare? Cred că da.
Nu ştiu ce-am făcut, dar l-am recuperat cumva. Şi a revenit starea de siguranţă. Să fie acolo, să le ştiu acolo, să ştiu că mă aşteaptă. Chiar dacă va mai trece timp, sau va alerga timp, până când le voi căuta. Ca şi cu oamenii…

Ascult… Asta. Nu ştiu ce înseamnă, nu vreau să ştiu, îmi place de nu se poate. Dacă a mai fost aici, nu e decât dovada că… de chiar îmi place. 😀

Foto