Cine-a pus bolile-n bănci…

Câteodată, când mă plictisesc numai să stau şi mă fortez să şi gândesc, îmi vin tot felul de idei. Azi, de exemplu, mi-a venit ideea să mă minunez şi să mă întreb cum naiba am reuşit să ieşim la liman din perioada aia şi cum se face că suntem relativ bine, mulţumesc de întrebare. Aia-n propoziţia de mai sus nu e perioada despre care nu se vorbeşte sau nu se gândeşte, deci nu e vorba de răposatu‘ aici. Că suntem totuşi în 2016, anul de graţie în care poţi spune sau scrie perioada comunistă şi Nicolae Ceauşescu, fără să-ţi fie teamă că în secunda imediat următoare nu-ţi vei mai aminti ce te-a lovit. Aşa că dacă despre aia aş fi vrut să scriu, scriam cu litere mari sau mici că acum altele-s denumirile care le ridică unora părul pe ceafă şi oricum, şi dacă nu spunem sau nu scriem, ei tot „ştie” ce gândim.

Revenind deci la perioada aia şi având habar despre cât de nenorocită poate fi şi o durere la degetul mic de la picior când nu calculezi bine distanţa între membru şi dulap, ca să nu vorbim de altele şi mai grele de atât, mă tot mir că am supravieţuit perioadei în care toate boalele se lipeau de noi ca guma de mestecat în păr.
Măi, dacă e celebră aia cu „generaţia cu cheia de gât” sau „generaţia folk” sau „generaţia facebook” sau „generaţia flower-power”, musai trebuie sau se facă o categorie specială pentru generaţia boalelor aproape cronice şi aproape letale.
Nu aş putea încadra în ere şi nici măcar în ani de suferinţă adâncă această generaţie. Că nu ştiu cât a domnit ea. Ştiu doar că eu şi foarte mulţi alţii ne luptam aproape săptămânal cu câte o boală din asta cruntă. Atât de cruntă încât nu ne puteam scrie nici măcar tema la mate, de exemplu. Ca să nu mai spun că era exclus din start să dăm probele la sport când nici nu ne puteam ridica de pe băncile din sala de sport, aşa de tare ne perpeleam. Când ne lovea câte-o durere de „apendicită” era jale. Era echivalentul de azi al coborârii drapelelor în bernă. Sigur, nu nimeream întotdeauna partea corespunzătoare dar nu conta, durerea deja era atât de acută încât se ducea din dreapta-n stânga şi invers de nici noi nu mai ştiam de capul nostru. „Nu, doamna profesoară, nu trebuie să chemaţi medicul dar doare peste tot, nu ştiu exact unde dar apendicita mă doare, ştiu eu sigur. Şi durerea a început ieri, exact când aveam de gând să mă apuc de învăţat”.

Când ne lăsa durerea de apendicită, ne apuca alta şi mai răvăşitoare şi mult mai inteligentă pentru că ştia exact când să ne izbească. Ştia că nu avem notă la istorie şi e musai să fim ascultaţi din isprăvile bravilor ostaşi, aşa că oricât de mult ne-am fi dorit să recităm din ele era practic imposibil. Pentru că, nu-i aşa?, când te doare amigdalita nu te joci. Sau poate aveam chef să ne doară polipii. Habar n-aveam unde stau polipii ăia, în ce poziţie stau ei undeva… prin cap sau gât dar ştiam că aia e o scuză care sensibilizează orice suflet.
Mai târziu, după câteva reprize de X şi O pe manualele de anatomie, am aflat şi noi cum stă treaba cu amigdalele şi cu durerile alea şi ne-am prins că eram într-o gravă eroare dar ne-am dat seama şi că, la o adică, nici nu-i aşa mare brânză. Că nu e deloc „mişto”, de la o vârstă-ncolo, să o arzi cu din astea comune. Aşa că am predat ştafeta bolilor fără pretenţii celor mai mici iar noi am început să fim interesaţi să ne doară stomacul de la o indigestie dacă nu cumva ne mai păştea câte o toxiinfecţie înainte de ora de chimie sau păţeam câte o cădere de calciu exact când aveam lucrare de control la geografie. Astea erau mai sofisticate, mai fine.

Dacă se-ntâmpla ca unul dintre fraţii noştri să treacă prin ceva real şi lipsea câteva zile pe motiv de boală cu acte, era clar că ăluia i se conferea titlul de mare cavaler în grad de mare ofiţer. Ne adunam în jurul eroului şcolii ca la moaşte să-i vedem gipsul de pe mână iar faptul că s-a urcat în prun şi şi-a dat drumul să vadă ce simt prunele când cad era ceva absolut măreţ, ceva ce nu s-a mai văzut. Aproape că ne era ruşine că noi n-am fost în stare de ceva mai mult decât un pojar sau un vărsat de vânt.

Şi ca să înţelegeţi de ce mi-e greu să încadrez generaţia lovită de toate boalili în istorie, vă dau şi un exemplu. Recent, o doamnă învăţătoare primeşte un telefon de la mămica unui elev: „Ştiţi, noi am vrea să plecăm de joi seara să nu prindem aglomeraţie pe drum aşa că vineri nu va veni la şcoală dar lui nu i-am spus că vă sun, i-am spus să se descurce, să se învoiască singur. Şi i-am mai spus că doar de data asta facem aşa că o excursie nu e motiv de lipsit de la şcoală”. Învăţătoarea ştia de mai mult timp de plecare, era totul ok, oricum în vinerea aia nu se făceau ore ca de obicei aşa că totul era rezolvat. A doua zi, joi, vine copilul, clasa a II-a. „Doamna, vă rog să mă învoiţi mâine că nu voi putea veni la şcoală”. De ce? „Păi presimt că îmi va fi tare rău…” 😉

Mno. Şi mă gândesc că nu e chiar uşor să scapi din toate astea…

foto