Cine-a pus bolile-n bănci…

1Câteodată, când mă plictisesc numai să stau şi mă fortez să şi gândesc, îmi vin tot felul de idei. Azi, de exemplu, mi-a venit ideea să mă minunez şi să mă întreb cum naiba am reuşit să ieşim la liman din perioada aia şi cum se face că suntem relativ bine, mulţumesc de întrebare. Aia-n propoziţia de mai sus nu e perioada despre care nu se vorbeşte sau nu se gândeşte, deci nu e vorba de răposatu‘ aici. Că suntem totuşi în 2016, anul de graţie în care poţi spune sau scrie perioada comunistă şi Nicolae Ceauşescu, fără să-ţi fie teamă că în secunda imediat următoare nu-ţi vei mai aminti ce te-a lovit. Aşa că dacă despre aia aş fi vrut să scriu, scriam cu litere mari sau mici că acum altele-s denumirile care le ridică unora părul pe ceafă şi oricum, şi dacă nu spunem sau nu scriem, ei tot „ştie” ce gândim.

Revenind deci la perioada aia şi având habar despre cât de nenorocită poate fi şi o durere la degetul mic de la picior când nu calculezi bine distanţa între membru şi dulap, ca să nu vorbim de altele şi mai grele de atât, mă tot mir că am supravieţuit perioadei în care toate boalele se lipeau de noi ca guma de mestecat în păr.
Măi, dacă e celebră aia cu „generaţia cu cheia de gât” sau „generaţia folk” sau „generaţia facebook” sau „generaţia flower-power”, musai trebuie sau se facă o categorie specială pentru generaţia boalelor aproape cronice şi aproape letale.
Nu aş putea încadra în ere şi nici măcar în ani de suferinţă adâncă această generaţie. Că nu ştiu cât a domnit ea. Ştiu doar că eu şi foarte mulţi alţii ne luptam aproape săptămânal cu câte o boală din asta cruntă. Atât de cruntă încât nu ne puteam scrie nici măcar tema la mate, de exemplu. Ca să nu mai spun că era exclus din start să dăm probele la sport când nici nu ne puteam ridica de pe băncile din sala de sport, aşa de tare ne perpeleam. Când ne lovea câte-o durere de „apendicită” era jale. Era echivalentul de azi al coborârii drapelelor în bernă. Sigur, nu nimeream întotdeauna partea corespunzătoare dar nu conta, durerea deja era atât de acută încât se ducea din dreapta-n stânga şi invers de nici noi nu mai ştiam de capul nostru. „Nu, doamna profesoară, nu trebuie să chemaţi medicul dar doare peste tot, nu ştiu exact unde dar apendicita mă doare, ştiu eu sigur. Şi durerea a început ieri, exact când aveam de gând să mă apuc de învăţat”.

Când ne lăsa durerea de apendicită, ne apuca alta şi mai răvăşitoare şi mult mai inteligentă pentru că ştia exact când să ne izbească. Ştia că nu avem notă la istorie şi e musai să fim ascultaţi din isprăvile bravilor ostaşi, aşa că oricât de mult ne-am fi dorit să recităm din ele era practic imposibil. Pentru că, nu-i aşa?, când te doare amigdalita nu te joci. Sau poate aveam chef să ne doară polipii. Habar n-aveam unde stau polipii ăia, în ce poziţie stau ei undeva… prin cap sau gât dar ştiam că aia e o scuză care sensibilizează orice suflet.
Mai târziu, după câteva reprize de X şi O pe manualele de anatomie, am aflat şi noi cum stă treaba cu amigdalele şi cu durerile alea şi ne-am prins că eram într-o gravă eroare dar ne-am dat seama şi că, la o adică, nici nu-i aşa mare brânză. Că nu e deloc „mişto”, de la o vârstă-ncolo, să o arzi cu din astea comune. Aşa că am predat ştafeta bolilor fără pretenţii celor mai mici iar noi am început să fim interesaţi să ne doară stomacul de la o indigestie dacă nu cumva ne mai păştea câte o toxiinfecţie înainte de ora de chimie sau păţeam câte o cădere de calciu exact când aveam lucrare de control la geografie. Astea erau mai sofisticate, mai fine.

Dacă se-ntâmpla ca unul dintre fraţii noştri să treacă prin ceva real şi lipsea câteva zile pe motiv de boală cu acte, era clar că ăluia i se conferea titlul de mare cavaler în grad de mare ofiţer. Ne adunam în jurul eroului şcolii ca la moaşte să-i vedem gipsul de pe mână iar faptul că s-a urcat în prun şi şi-a dat drumul să vadă ce simt prunele când cad era ceva absolut măreţ, ceva ce nu s-a mai văzut. Aproape că ne era ruşine că noi n-am fost în stare de ceva mai mult decât un pojar sau un vărsat de vânt.

Şi ca să înţelegeţi de ce mi-e greu să încadrez generaţia lovită de toate boalili în istorie, vă dau şi un exemplu. Recent, o doamnă învăţătoare primeşte un telefon de la mămica unui elev: „Ştiţi, noi am vrea să plecăm de joi seara să nu prindem aglomeraţie pe drum aşa că vineri nu va veni la şcoală dar lui nu i-am spus că vă sun, i-am spus să se descurce, să se învoiască singur. Şi i-am mai spus că doar de data asta facem aşa că o excursie nu e motiv de lipsit de la şcoală”. Învăţătoarea ştia de mai mult timp de plecare, era totul ok, oricum în vinerea aia nu se făceau ore ca de obicei aşa că totul era rezolvat. A doua zi, joi, vine copilul, clasa a II-a. „Doamna, vă rog să mă învoiţi mâine că nu voi putea veni la şcoală”. De ce? „Păi presimt că îmi va fi tare rău…” 😉

Mno. Şi mă gândesc că nu e chiar uşor să scapi din toate astea…

foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

63 de răspunsuri la Cine-a pus bolile-n bănci…

  1. lucillette zice:

    Frăierici am fost , frăierici suntem, încă. Şi acum avem tendinţa să spunem că ne doare când nu ne doare. Şi apoi vedem cum e când doare.

    Apreciază

    • Da, dar atunci eram cei mai tari când stăteam în ultima bancă şi ne uitam cum colegii se speteau să dea lucrarea. Că noi o dădeam ora următoare şi era la fel de naşpa, nici că mai conta… 😀

      Apreciază

      • lucillette zice:

        Presupun că sentimentul de superioritate era …superior. Nu l-am încercat.
        Ca, de altfel, multe alte lucruri…
        ora de sport însemna, pentru mine handbal, eram portarul echipei şcolii. Amintiri…

        Apreciază

        • Ohoo, bravo ţie!
          Pe mine m-au terorizat capra aia din lemn şi groapa de nisip. Orice dar nu alea. Şi când miroseam că-i pericol de din astea, cu asta defilam. Cu apendicita. Mai târziu, noi fetele, dădeam vina pe ciclu. Chiar dacă riscam ca ora următoare, când chiar eram în perioada aia, să dăm proba de rezistentă, două ture de teren. Şi atunci era musai să o dăm că profu’ avea caiet în care ne nota. 😀

          Apreciază

  2. Eu am fost copil conștiincios, nu m-a durut niciodată nimic. Eu doar îmi făceam tema, pe care mi-o măzgălea soră-mea, că… știți, domn profesor, nu am avut cum vi-o aduc la corectat că mama m-a lăsat să am grijă de ea și nu am avut când să mai rescriu. Dar data viitoare … 😀

    Apreciază

  3. Și eu am lipsit foarte rar, dar totuși dacă voiam să lipsesc, lipseam toată ziua, presimțteam că mă voi îmbolnăvi subit :))

    Apreciază

  4. Ce-ți veni fată dragă? După ce că-i luni toată ziua tu povestești de boli și boale? 😀
    Să ai săptămână frumoasă. Glumeam. Ești haioasă. 😀

    Apreciază

  5. papagigli zice:

    In scoala generala ma imbolnavea gindul ca sunt sanatos. Si pe acest considerent imi trageam cite-o scutire medicala, fara stirea maica-mi. 😆
    Dar dupa ce am intrat la liceu si mai ales in facultate, nici macar boala aia nu s-a mai prins de mine. 😉

    Apreciază

  6. Monik zice:

    Vrei si tu o scutire, Potecut? Asa de vreo 2-3 zile? Eu am avut pentru ultimii 2 ani de liceu o scutire permanenta la orele de sport cu un prof mega nesuferit. Noroc ca aveam un amic medic. Nici acum nu uit diagnosticul care m-a scos din belea. In schimb ma feresc ca de nu stiu ce sa nu fac vreo rinosinuzita acută de-a lungul vieții. :)) Asta asa, ca o prozaica ironie…

    Apreciază

    • Pfuaii, am uitat de scutirile alea de sport. La un moment dat, mama a cedat şi m-a întrebat dacă vreau scutire. Am spus că nu, că dacă se poate vreau numai la orele cu probe la groapa de nisip. Aşa că mă scuteam singură când aveam chef cu câte o boală din asta despre care habar n-aveam. 😀
      Am făcut rost de una în facultate. Nu mai ştiu cum şi pe ce motiv dar eram scutită de sport.
      Auch! Asta nu-i de bine…

      Apreciat de 1 persoană

  7. Drugwash zice:

    În ce priveşte Generala am conştiinţa curată. Sau aproape, că poate-oi fi uitat ceva. N-aveam nevoie de boli inventate că alea reale erau atît de dese încît nici nu ştiu cum am trecut clasa în ăia opt ani. 🙂 Cît despre sport, recomandarea medicului după externarea de la vîrsta de trei ani a fost „să nu facă efort”. Aşa că am scăpat şi de ăsta, în mare, deşi uneori a trebuit să particip cu chiu-cu vai, doar ca să se convingă doamna profesoară/comandant de detaşament că e chiar pe bune şi nu-mi prieşte efortul. Adicătelea „ia să văd, chiar mori dacă faci cutare chestie?” şi bineînţeles că după o alergare cu sufletul la gură în două zile eram cu gîlcile cît oul de raţă.

    A naibii coincidenţă, că tocmai ce-am avut vineri o reuniune ad-hoc cu cîţiva (prea puţini) foşti colegi de clasă din Generală, după… 36 de ani. Şi am vizitat şi şcoala, cu ocazia asta. 🙂

    Apreciază

  8. cafeauata zice:

    Fara sa-mi strofoc neuronii, recunosteam ca nu am invatat. Si luam un 3, la istorie se intampla. Ok, pentru ora urmatoare nu invatam pentru ca aveam deja nota :). Mai luam un 3. Dupa doi de trei (adica 6, nu?) stiam toti domnitorii, toti anii, toate bataliile. Cumva scoteam media… O singura data am ragusit atat de rau ca nu se auzea niciun sunet cand spuneam ceva. Deci, n-am invatat, logic. Doamna de mate mi-a dat lucrare, doar mie. Am luat un minunat 3. Ma gandesc acum ce la moda era nota asta prin scoala mea!

    Apreciază

  9. Ana Vlad zice:

    Noi aveam un prof de sport bătrân, care, după a patra oră la rând când aceeași fată nu făcea sport că era „indispusă”, începea să se îngrijoreze și îi spunea cu un fel de grijă părintească „măi, fată, mergi la doctor, că nu e bine”. Nu știam ce să credem: ori profu e incredibil de naiv, ori incredibil de ironic. Cert e că fata respectivă nu mai era indispusă o perioadă nefiresc de lungă dup-aia.

    Apreciază

    • Ooooo, dragul de el. Acum ni se pare şi ironic dar şi finuţ. Şi acum am pune capul în pământ. Dar atunci sunt convinsă că nu se punea problema aşa. Că şi noi ziceam „haha, iar l-am fraierit, se vede că-i bărbat şi habar n-are…”. Copii zăpăciţi, ce mai 😀

      Apreciat de 1 persoană

  10. Înseamnă că meritam titlul de cavaler cu grad de ofițer. Pentru că eu chiar am avut pojar, scarlatină și fracturi, cu acte în regulă. Doar că nimeni nu m-a felicitat măcar. 😦

    Apreciază

  11. 1lauralaly zice:

    Draga mea Potecuţă, faci tu ce faci şi pui un zâmbet pe buzele mele aşa de dimineaţă. Acum îmi dau seama ce generaţie de sacrificiu am fost;)). Câte am avut de îndurat:). Cred că puteau scoate un manual numai cu bolile de care suferea generaţia noastra:) Să ai ozi faină ca sufletul tău.

    Apreciază

  12. Fabiola Ion zice:

    Buburuza mică trage chiulul de la ora de sport, e luni dimineaţă la prima oră. Fac afară, nu în sala de sport, când sunt de la 10 grade în sus. În fine, la a doua oră, doamna învăţătoare o întreabă de ce a lipsit. Iar ea nonşalant: Că n-a vrut mami să se trezească! Doamna zâmbeşte şi îi spune: Ia-ţi un ceas deşteptător şi trezeste-te tu, apoi pe mami! Copilul a fost sincer, cum să spună ea că e răcită, are bube, febră sau… o doare-n cot. 😀 😀

    Apreciază

  13. psi zice:

    presmit că îmi va fi tare rău? 😀 😀 😀
    nepotul meu, ca să chiulească de la înot ori să se eschiveze de la cine știe ce chestie, presimte dureri de burtă. e deja antologic cum îi crizează pe ai lui! și-i merge de fiecare dată.

    Apreciază

  14. Materiile mele preferate la scoala au fost,ed. fizica,muzica si desen la care am excelat continuu,restul materiilor (exceptând filozofia din liceu) erau precum pietrele-n pantofi !:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s