El, omul…

Nu ştiu ce face el, omul,
de reuşeşte mereu să fie mai mult
decât şirul ăla de 13 numere
care, pentru că trebuiau să poarte un nume,
s-au numit CNP.
Nu ştiu cum face dar
e mereu mai mult.
Nu ştiu cum reuşeşte el, omul,
să-şi depăşească şi
condiţia de „marfă” pe care
etichetele prinse
din ochii lor, pe fruntea lui,
par să-l închidă-n galantare.
El, omul,
cu un ultim gest,
încearcă să-şi îndepărteze
codul de bare, să le zâmbească
printr-o plecăciune şi
să le şoptească
discret că el, omul,
e mai mult decât un
chestionar care-ar muşca fioros
şi indecent din fiinţa-i firavă.
Şi că dacă nu poate fi
încadrat în nicio categorie
din lipsă acută de informaţie,
nu înseamnă că nu are
un suflet
care-l mai doare,
care-i mai cântă,
care tresare,
ce se frământă
când el, omul,
nu mai e acceptat
într-o fictivă comunitate
doar pentru că n-are
un cod de bare lipit
ostentativ de frunte.
Eu nu ştiu cum face dar reuşeşte
El, omul.
Aş vrea să pot şi eu.