Întoarcerea potecuţei

Sau a fiicei risipitoare, dacă vreţi. Pfuaiii, ce greu îmi vine să scriu ceva. Adevărul e că îmi place să fac lucrurile ca la carte: munca e muncă dar şi lenea e lene. Şi dacă am zis că dezertez, apăi dezertare a fost şi nu am dat pe potecuţe până azi, pe cuvânt. Am mai intrat eu de pe scurtătură dar numai în fugă şi cât să trag cu urechea la ce aţi vorbit în lispsa mea şi acum parcă nu sunt ale mele potecuţele, era cât pe ce să îmi scape şi parola. Dar asta nu e de la bătrâneţe, nici pentru că mi-aş fi băut minţile în perioada asta 🙄 , e numai din cauza emoţiilor, parol!
Ia să aud : v-a fost dor di mine? 😳 Hai, spuneţi şi voi da că nu ne vede nimeni şi merit şi eu o primire călduroasă, aşa cum au avut şcolăreii azi.

Chiar, avem elevi printre noi? Dacă da, păi să fie un început cu dreptul, dragilor! Să aveţi un an plin cu împliniri. Părinţi de elevi ştiu că avem aşa că le urăm şi lor un an cu bucurii, răbdare şi nervi de oţel faţă de schimbările care se anunţă în sistem. Că se anunţă multe. Acelaşi lucru plus toată recunoştinţa noastră pentru dascălii noştri dragi!
Ce aţi făcut fără mine? Spuneţi tot, nu vă eschivaţi!
Eu, aşa cum am mai spus, nu am venit cu mâna goală şi v-am adus poezeaua. Pentru asta trebuie să vă mulţumesc din suflet, aţi contribuit cu versuri frumoase şi aţi ajutat la „clădirea” ei.
Cam aşa arată Poezeaua blogărească :

În curând vom uita c-ai trecut pe la noi…
Din surâsu-ți de soare am cules numai ploi
Și duioasă-ai trecut și prin dorul de doi,
Rătăcind, tu zăludă, spre un crâng, spre-un zăvoi.
Din zăvoi am cules o ciupercă-nflorată,
Pălărie de șarpe cu roșu pătată.
Când din frunze-ai foșnit alinându-ți tăcerea,
Că ne ești pe plecare și-asta-ți este durerea,
Va pleca şi ultima rază jucăuşă de soare
Lăsându-ne doar amintirea fierbinte, plăcerea
Din sărut de cafea, pastelând mângâierea.
* * *
În curând vom uita c-ai trecut pe la noi,
Pașii-ți vor șterge extravagantele ploi,
Vom uita de cerul senin al nopţilor tale, pline de stele
Şi de mângâierea-ţi caldă a soarelui, în palmele mele.
Doar roşul aprins al pantofilor cu toc,
Vor aminti de petalele macilor, furate cu…foc,
De vântul cu toane…jucăuş.
Mai bine-i puneam la gură…căluş!
Dar e bine că pleci, să nu prinzi rădăcină,
Ți-ai făcut datoria, ne-ai scăldat în lumină.
Deşi nu ţi-am simţit puterea de arşiţă plină,
Te voi aştepta la anul cu mai multă disciplină.
De nu te vei reeduca, să nu mai apari pe colină.
* * *
În curând vom uita c-ai trecut pe la noi…
Te-am găsit norocoasă, te-ascundeai în trifoi,
Prin inima ta, bătea vântul duios,
Vara, cu tine, îmi pare totul frumos !
Câte nopţi şi câte clipe, toate adunate-n pripă
S-au scurs repede, într-o clipă, şi m-au lăsat pustiită;
Pe când norii suri de toamnă de prin zări ni se adună
Te-nvelim drăgăstos şi-ţi urăm “noapte bună”

Eeee? Nu-i aşa că e tare frumoasă? Păi aşa e! Şi vă mai mulţumesc o dată! Dacă cumva am scăpat un vers, vă rog din suflet să mă trageţi de urechi, promit să remediez situaţia şi să îmi torn găleata cu cenuşă-n cap.
Hai să vă pupăcesc că mie mi-a fost dor de voi, bueii!! 😳