Risipiri între secunde

Alarmă, duş, cafea, pantofi, lift, vecini, trafic, taxi, zgomot, colegi, drame, bârfe, nervi, hârtii, monitor, cuvinte, cifre, telefoane, tabele, poveşti, amânări, covrigi, şefi, secretare, migrene, planificări, idei, anulări. Toate pe repede înainte, tic-tac-tic-tac. Şi din nou telefoane, taxi, trafic, lumini, zgomot, încruntări, plase, liste, vecini, lift, rufe, facturi, aragaz, planuri, alte bârfe, alte cuvinte, duş, stele, noapte. Pe repede înainte, tic-tac. Alarmă, duş, cafea….
Gata! Stop! Opriţi-vă puţin şi faceţi linişte! Inspiraţi adânc şi ascultaţi! Un sunet surd încearcă să se facă auzit. Sunt bătăi ritmice ale inimii pe care le risipim între liniile fine ale ceasului care ne priveşte de pe perete. Între „tic” şi „tac”, e o respiraţie. Mereu e aşa, nu am putea respira la unison cu secundarul aşa cum inimii nu-i putem controla bătăile, nu o putem „seta” să ţină acelaşi ritm.
Ne-am obişnuit să dăm vina pe timp când, de fapt, suntem singurii „vitezomani”. Noi grăbim totul, nu invers. Nu timpul e vinovat pentru trecerile noastre, pentru lucrurile pe care le amânăm doar ca să nu le mai facem niciodată. Timpul trece la fel, tic-tac. De ceea ce facem între sunete suntem însă responsabili iar pauza în care până şi secundarul pare că îşi trage sufletul, ne aparţine în totalitate. Ce facem cu ea? Între „tic” şi „tac” e un gol de care trebuie să avem grijă. Între două bătăi de inimă poate fi orice…
Nu e ciudat că tocmai în acest secol al vitezei în care totul e la distanţă de un „click” şi aproape totul se poate rezolva cu o singură apăsare de buton, noi găsim un vinovat pentru ceea ce nu facem? Sau nu vrem să facem? Sau nu „acum”? „Astăzi” e „mâinele” de „ieri”, spre care am privit cu speranţa unor vise împlinite. Şi e „în curând”-ul de săptămâna trecută. Ce mai aşteptăm? Un alt mâine?
Ne plângem că sufletul ne cere una, alta, dar mintea spune altceva, ea e ocupată cu „responsabilităţile”. Nu va fi afişat nicăieri „eroare de sistem” dacă lăsăm puţin raţiunea la umbra unui gând.
Floarea pe lângă care trecem acum, mâine nu va mai fi aici. Norul ăsta pufos care ia forma unui ursuleţ de pluş, mâine va acoperi altă bucată de cer şi va încerca să facă alţi ochi să privească în sus. Un zâmbet pe care nu îl arătăm acum, mai târziu nu ar mai lumina priviri ci, eventual, ar schimonosi chipul chinuit. Iar pentru cel care aşteaptă azi… mâine s-ar putea să fie târziu…
Hai, ia o pauză şi ascultă-ţi sufletul! Fă-i pe plac! Închide ochii şi trimite-ţi gândul acolo unde e nevoie de el. Spune acum ce ţi-ai propus să spui cândva, cuiva… Tic-tac-tic-tac, se adună aşteptări, se întunecă priviri, se face seară şi frig…
Ne plângem de timp cât risipim bătăi de inimă între două mişcări de secundar. Uităm că până şi el ia o pauză. Şi viaţa e formată şi din acele momente de linişte deplină.
A tăcut secundarul… ce-i dăm clipei?