Ţi-am dat like, că sunt voinic…

… dar să ştii, nu-ţi cer nimic, ar fi continuarea logică a dragostei din tei, numai că, precum la Radio Erevan, nu era like, era beep, nu există logică aici şi nimicul ăla e relativ, dacă ar fi să ne luăm după unele păreri pentru care like-ul cel de toate zilele nu e decât un măr al discordiei, inventat parcă intenţionat ca o armă a seducţiei sau, din contră, ca un scut împotriva nevoii de nestăvilit de a spune ceva de rău. Asta s-ar traduce, în opinia lor, în: ţi-am dat like să nu te-njur. Credeam că e învechită, depăşită, expirată, că a trecut nebunia asta care-a fost cândva la mare modă, aia de a judeca motivele pentru care cineva apreciază o postare, dar se pare că ori e la fel de actuală, ori unii abia acum au aflat, şi încă naşte monştri dezbateri aprinse şi reacţii virulente.
Am citit zilele trecute, pe contul de Fb al unui domn poet, o postare în sensul ăsta. Spunea domnul poet despre o anume doamnă, dar fiind un mare domn, nu i-a dat numele, care are poză la profil, postează poezii şi primeşte multe likeuri de la domni care bălesc şi care-i dau acele likeuri pentru ca doamna să îi bage-n seamă şi apoi în aşternuturi, că asta ar fi intenţia pe care acei domni o ascund cu măiestrie în spatele acelui like, că altceva ce-ar putea fi?

Mă întreb, retoric, cum ar fi interpretat dacă nu avea poză la profil? Nu ştiu dacă e aşa, am bănuit doar că dacă a ţinut să menţioneze poza aia, înseamnă că doamna nu ar fi chiar de ignorat. M-a mirat, dincolo de absurdul ideii, nevoia asta de analiză despre care ştiam că e defectul, calitatea, apanajul nostru, al femeilor. Despre noi se spune că stăm şi cântărim şi despicăm şi întoarcem pe toate părţile un mesaj simplu care, pentru bărbaţi, e fix ce pare. Era şi o glumă în sensul ăsta, cu un mesaj: te rog, ia o sticlă de vin. O soţie care toată ziua levitează la gândul că va urma o seară de neuitat şi un el care voia să vadă meciul şi „de la bere mă balonez, fă”. Dar cum spun mulţi că s-antors lumea cu fundu’-n sus, nu-mi dau voie să mă mir că şi domnii au nervi de produs şi proiectat telenovele de la nimic.
Sigur, nu neg că au fost vremuri (ce vremuri!) la începutul acestei reţele, când aveam câţiva prieteni pe fb, toţi cunoscuţi, şi fiecare like era un fel premiu câştigat. Dar nici măcar atunci nu aş fi putut bănui că like-ul poate fi pe post de compliment sau de invitaţie la cină. Sau direct în pat, cum a sugerat acel domn.
Mi se pare puţin tras de păr, mai ales în vremurile astea-n care există atât de multe posibilităţi de a-i atrage cuiva atenţia, dacă asta vrei, fără să te agăţi patetic de un like nevinovat. Cu atât mai mult cu cât domnul are ani mai mulţi. Asta nu înseamnă decât că are, sau se presupune că are, suficientă experienţă de viaţă, încât să nu pice-n plasa asta puerilă a absurdului dus la extrem. Totuşi, a făcut-o. Şi nu cred că picat în plasă, ci pur şi simplu că dânsul crede cu tărie în teoria asta a like-ului pe post de agăţat. Asta dacă acea doamnă nu îi e soţie,  că atunci poate fi vorba de gelozie şi muncă de detectiv mai mult decât de câmpi bătuţi cu graţie. Şi ar fi interesant de urmărit cui i-a dat like. Pentru can-can, sigur. Pentru a-i afla preferinţele în materie de se…ntimente sincere. Dar cine are timp de pierdut cu căutat în likeurile altora?

Şi aici a intervenit spaima mea. Mi-am amintit de hoţul care strigă hoţii şi m-am gândit că e foarte posibil ca şi cealaltă parte a monedei să fie valabilă în opinia dânsului. Dacă un domn dă like unei doamne pentru că vrea s-o şi atât, o doamnă care-i dă dânsului like ce urmăreşte? Eu îi apreciam sincer poeziile, chiar e talentat. Dar dacă? Nu, mulţumesc! Să retrag like-urile date nu mai pot, dar mi-e frică să-l mai citesc. La o adică, cum să-ţi dovedeşti nevinovăţia? Să spui că l-ai dat că ţi-a plăcut? Ei, aş! Da’ ce, like-ul pentru asta a fost inventat şi pus acolo, să dai de înţeles că ţi-a plăcut ceva? De parcă asta înseamnă i like, că-ţi place. Înseamnă ce faci frumoaso, frumosule, când ne vedem ca să ne, ah, bine, mâine nici eu nu pot, hai că vedem, poate poimâine, bine, perfect, aşa rămâne punct.
Toate astea… într-un like. În lumea celor care nu cuvântă. Că-n alte lumi, parcă e nevoie de puţin mai mult, nu? Trist. Şi puţin îngrijorător, aş spune. Dar nu chiar de tot. Pentru că, pe lângă like, există şi ignore. Care-nseamnă ceva şi ăla, că dacă n-ar fi, nu s-ar pomeni.

foto