Liste care nu se lasă scrise

Mi-am dorit cândva o agendă. Mi-o imaginam cu coperţi negre şi moi, plăcute la atingere, şi cu foi albe. Cred că la un moment dat aş fi preferat ca fiecare foaie să aibă undeva-n colţ, nu conta care, ceva care să o scoată în evidenţă. O floare, un fluture, o mămăruţă, o frunză. Dar am trecut repede peste amănuntul ăsta şi m-am întors la paginile albe pe care să le umplu eu. Îmi spuneam că prima pagină va conţine un gând. Simplu, scurt, un fel de motto, un fel de deviză, un fel de citat care să mă definească, un fel de… eu. Pe următoarea, ar fi fost scrisă o listă cu lucruri de făcut în anul abia început. Listă care ar fi trebuit scrisă-n 1 ianuarie. În acel 1 ianuarie, mi-am dat seama că nu am agenda şi nu am pe ce scrie acea listă. Cum să mă ţin de promisiuni şi dorinţe dacă nici măcar la acel loc care să le păstreze nu m-am gândit şi nu m-am preocupat să-l achiziţionez la timp? Nu-i nimic, mi-am zis. Nu-i nimic. Le spui în gând şi le ţii minte. Şi te preocupi să le bifezi. Am râs, plină de încredere că aşa va fi.

Anul următor, când oamenii din jur ţipau numerele de la 10-n jos, am zâmbit gândului că nici de data asta nu am luat o agendă şi mi-am spus că voi scrie pe o foaie simplă. Sau pe una dintre agendele vechi care stau uitate prin sertare. Dar ce să scriu?, m-am întrebat. Ce-mi doresc sau ce-mi propun să fac sau să nu mai fac? Ce-mi propun să fac şi nu voi face?
M-a prins deci miezul nopţii cu gând jucăuş despre ce ştiu despre mine. Şi mai ales, despre ce ştiam despre anul încheiat. Că şi-a trecut zilele fără să-l programez şi fără să bifez. Şi că uite, cu toate astea, mi-a dat. Destule mi-a dat dacă la miez de noapte, la finalul lui, pot avea zâmbet pe buze. Şi iar mi-am propus să scriu totuşi o listă. De care să mă ţin. Cum altfel? Că voi dormi mai mult, că voi citi mai mult, că mă voi vedea cu prietenii mai des, că voi călători, că voi vorbi mai mult cu oamenii despre ce simt eu, ce simt ei, că voi, că voi şi că voi.
A doua zi, am pierdut vremea răspunzând unor mesaje trimise la grămadă. Am răspuns fiecăruia-n parte, că aşa cred eu că se face deşi mi-am zis de zeci de ori că nu e bine cum cred eu că se face. Am răspuns sincer, inclusiv pozelor care-mi urau în locul omului.
În 2 ianuarie, m-am trezit după vreo 4 ore de somn, am mers la muncă, am revenit acasă şi am râs. Era abia a doua zi din an şi una dintre liniuţele din lista pe care mi-am scris-o-n minte era deja încălcată. Nu-i nimic, mi-am spus. Nu-i nimic. E timp. Mai e timp. Şi am uitat apoi de listă.

Nu fac liste. Nici de cumpărături, nici de dorinţe, nici de planuri, nici de oameni. Nu le ştiu organiza şi ştiu că de alea de planuri şi dorinţe nu mă voi ţine. Ştiu că vor fi nopţi în care „mai citesc pagina asta şi gata” va însemna încă o oră de citit şi încă o oră tăiată din somnul oricum insuficient. Şi ştiu că vor fi zile de duminică, singura zi-n care teoretic aş putea dormi cât vreau, sacrificate de dragul prietenilor care se anunţă-n vizită sau, din contră, voi sacrifica unele întâlniri dintr-o nevoie acută de odihnă. Ştiu asta foarte bine. Şi asta poate însemna că timp de odihnă şi timp pentru prieteni se vor ciocni la un moment dat şi la final de an voi trişa bifând sau voi regreta lăsând nerezolvat.

Nu fac liste. Ca să nu regret. Mi le spun în minte, zâmbesc jucăuş planurilor îndrăzneţe şi mă cert puţin la prima abatere. Doar ca să uit apoi şi să revin la ale mele. Care se scurg după un alt plan.
Şi la final de an, la miez de noapte, să nu cert anul pentru ce nu am făcut. Să nu cert timpul pentru că nu s-a vrut dilatat. Să zâmbesc gândului că uite, pot zâmbi.
Că oricât de multe aş vrea eu, noaptea dintre ani nu mă transformă. Tot eu voi fi, tot cu ale mele, bunele şi relele care se duc şi revin. Nu va fi alta-n locul meu. Una care să mute munţi pentru că scrie pe o foaie albă că trebuie să facă asta. Sigur, au fost momente-n care m-aş fi vrut mai curajoasă. Şi mi-am plănuit asta. Şi m-am supărat pe mine că nu a fost aşa. Dar a trebuit să mă iert apoi. Sigur, sunt oameni pe care poate i-am neglijat. Pe asta mi-o iert mai greu. Dar tot cu mine, aşa cum sunt, începe anul, nu devin alta pe măsură ce se umple cerul de lumini colorate, în uralele celor din jur.

Mi-am dorit cândva o agendă. Mi-o imaginam cu coperţi negre şi moi, plăcute la atingere, şi cu foi albe. N-o am nici acum. Dar acum nu mi-o mai doresc. Pentru gânduri, am foi mai preţioase. Pe una dintre ele scriu chiar acum. Şi să pot râde cu încredere şi recunoştinţă la miez de noapte la final de an, e ca şi cum aş fi respectat o agendă-ntreagă de planuri. Şi e tot ce-mi doresc şi de la anul următor. E tot ce-aş pune pe acea listă dacă ar fi scriu una.

Foto