Când „cine-mparte, parte-şi face” nu se aplică….

Campania asta electorală mi-a adus aminte de un lucru de care am tot vrut să amintesc dar niciodată nu am avut starea necesară să scriu despre asta. De fapt, ca să fiu sinceră până la capăt, nu am avut nici chef şi nici nu am găsit „momentul potrivit” până acum. Pe lângă spectacolul mai mult sau mai puţin reuşit, cu actori mai bine sau mai prost pregătiţi, strecurat cu grijă în programele TV, mai există un spectacol stradal care scoate în evidenţă o realitate dureroasă aş spune, fără să exagerez de dragul cursivităţii textului. „Materialele” de promovare împărţite de tineri care, în marea lor majoritate, nu au nicio legătură nici cu partidul pe care, chipurile, îl reprezintă şi, în general, nici cu politica. Sigur aţi primit în perioada asta cel puţin un calendar sau o broşurică pe care, aproape sigur, nu aţi citit-o. Dar! Şi uite că încet ajung la ceea ce aveam de gând să spun: modul în care aleg unii să primească astfel de fiţuici, depăşeşte de cele mai multe ori orice limită a imaginaţiei. Şi, hai să vă spun şi asta, ştiu pentru că, odată, am fost şi eu „acolo”. Nu contează nici partidul şi nici perioada, a fost demult, oricum. Şi a fost ceva în genul : cineva, înscris în partidul respectiv la secţia de tineret, a rugat pe altcineva să vină în campanie la împărţit de chestii pe stradă. Acel „altcineva”, a trebuit să mai aducă pe cineva care nu a mai putut veni dar a rugat o colegă care a rugat un coleg care m-a rugat pe mine. Aţi înţeles? Am fost, nu a 5-a roată la căruţa asta, ci cauciucul de iarnă al roţii de rezervă. Nu ştiam nici cine e candidatul acelui partid, nici cine sunt ceilalţi candidaţi. Dar a fost vorba de două zile în care eu, practic, ţineam locul altcuiva. Tineri, aproape copii chiar, nu ceream nimic. Tot ce aveam de făcut era să zâmbim, să dăm „bună ziua” trecătorilor,  să întindem mâna cu un calendar, un „fluturaş” şi, până la punct, un pix şi o brichetă şi să îi întrebăm frumos dacă vor să le primească. Aveţi idee câte hârtii din alea am luat „în freză”, câte am adunat de lângă noi, aruncate fix în momentul în care le primeau şi câte înjurături am auzit? Vă spun eu : nenumărate. Adică veneau la măsuţa noastră unde sigla partidului era cât o zi de luni după concediu, întrebau „ce se dă aici?”, luau hârtiile, se uitau şi apoi dădeau direct cu ele pe jos, gest însoţit de trimitere directă la mamele noastre. What? Alţii aruncau hârtiile pe jos şi înjurau dar pixul şi bricheta erau îndesate bine în buzunar şi mai cereau. Adică, dacă păstrezi un calendar cu moaca unui candidat până la primul coş de gunoi, faci pojar instant dar dacă îţi aprinzi aragazul cu bricheta cu sigla partidului, se cheamă că eşti om gospodar, nu? Au venit unii cu zâmbetul pe buze să ne spună că ar cam vrea şi ei ce avem noi. Le-am dat maculatură că nu mai aveam pixuri. Au aruncat cu ele spre noi şi brusc am devenit „hoţii ăia care au distrus ţara”. Am încercat să le zâmbim dar degeaba, tot din cauza noastră aveau ei pensii mici şi facturi mari.
Sigur, am văzut şi altă faţă a monedei cu doamne care pupau calendarul în faţa noastră, făceau cruce şi spuneau „să ajungi, maică, acolo sus, să ne dai pensiile înapoi”. Cruce ne făceam şi noi după ce plecau „oiţele domnului candidat” cum le-a numit colegul de împărţit rahat pe stradă. Aşa ne alintam noi să uităm de frig.
Mie mi-a ajuns dar am aflat că, cu cât se apropia data alegerilor, cu atât mai îndârjiţi au fost trecătorii. Înjurăturile şi flegmele se intensificau pe măsură ce treceau zilele. Bani? S-au dat. Mulţi pentru un tânăr cu aspiraţii şi buzunarele rupte, mărunţiş pentru orice partid care se respectă. Şi care partid nu se respectă? Şi totuşi, niciunul dintre cei cu care am vorbit după, nu ar mai fi fost dispus să repete experienţa asta. „Băi, decât să mor pe stradă de la o geantă de babă în cap, în numele unui partid despre care nu ştiu nimic, mai bine mort de beat sub masa unei bodegi infecte”, a fost concluzia unuia dintre cei care au vrut, ca şi mine, să ajute pe cineva, rugat de altcineva, să ţină locul altcuiva.
Am primit zilele trecute, în drum spre serviciu, o reclamă la un magazin, o invitaţie la nu ştiu ce club cu oferte de Halloween, o altă reclamă la un restaurant, un calendar şi un pliant cu Ponta. Aveam, deci, mâna stângă plină. Cinci metri mai departe de măsuţa PSD-ului, o fătucă împărţea de la Iohannis. A văzut că am luat de la ceilalţi, a ezitat şi a spus „de la mine mai doriţi să luaţi?” şi m-a trecut un soi de fior. Sigur că am luat şi i-am şi mulţumit. Ce? Se muşcau între ei dacă au stat câteva minute unul lângă altul în mâna mea? Am pierdut ceva că am stat cu mâna plină de maculatură până am găsit un coş de gunoi? Păi, sigur că nu. Dar, până am făcut eu pureci pe acolo, am auzit un moş, om respectabil, deh, strigându-i băiatului cu calendarele cu Ponta „huooo, hoţilor, voi ce naiba mai vreţi, mă? Nu iau mă, de la voi nu iau, să le băgaţi în…”. Am înghiţit amar şi m-am întrebat, retoric… „ce-aţi făcut, mă, din ţara asta?” şi apoi, „cât să mai răbdăm, Doamne?”…..