Panoul de control – pictură abstractă

Din când în când, atât de rar încât aproape că nu ştiu când a fost ultima dată, îmi dau târcoale nişte probleme existenţiale de nu mai ştiu cum să scap. Şi pentru că am pretenţii de la mine, niciodată ele nu sunt de natură a mă dezmetici, ba din contră, mă afund şi mai tare în ceaţă. Şi tot de fiecare dată, în loc să vin cu soluţii valoroase, eu vin cu coada-ntre lăbuţe, mă fac mai mică decât sunt de la mama natură şi strig timid după ajutor (chiar mai timid şi mai anemic decât Kate după ce s-a stins şi ultima luminiţă pe de Titanic) şi cum eu nu am fluierice, lovesc pe taste că atât mă duce capul.
Când am deschis portiţa potecuţelor, mi-a luat mai puţin de 20 de minute până am ales tema, culorile şi alte setări ce se cereau (dacă şuşotiţi un „se vede”, ne supărăm ). Asta în condiţiile în care, demult, pentru o lucrare de diplomă, mi-au trebuit 3 zile să aleg o culoare pentru copertă.

Adică am fixuri cu detaliile exact când nu e cazul. Dar aici, altceva era important pentru mine. Eram nerăbdătoare să vorbesc cu voi, să vă citesc, sa vă scriu, în fine, nu am considerat necesar să pierd timpul cu chestii care nu îmi păreau deloc de băgat în seamă. Şi m-am lovit între timp de mai multe „piedici” prin setările potecuţelor. Pe unele le-am rezolvat, altele au rămas încă un mister cuminţel, nu m-au încurcat niciodată. Credeam că ceea ce văd e şi ceea ce trebuie să cred cu toate că, dacă în viaţă nu-i aşa, de ce ar fi aici? Dar să nu filosofăm, totuşi.
De ceva timp, mă tot chinui să înţeleg ce vrea să-mi transmită panoul de control şi nu pot nici să mă ameninţe cu „system error”. Treceam cumva ca lebăda printr-un câmp de levănţică (habar n-am ce caută lebăda acolo, nu-i treaba mea să o întreb), mă uitam, mă bucuram, credeam că e totul clar. Pe scurt, mi se părea clar şi logic şi nimic nu tulbura liniştea care domneşte în capul meu când e vorba de tehincă. Însă, aşa cum spuneam, în urmă cu ceva timp am încercat să elucidez o chestiune şi nu am priceput nimicuţa.
Avem panoul de control, da? Avem „referenţi”, da? Boon. Mno, aici vine mare mea dileală. Pardon, dilemă. Dacă îmi apare acolo „georgeclooney.wordpress.com 17”  (ce ridicaţi din sprâncene, adică domnu’ George n-ar găsi interesante potecuţele? Ia puţin respect, vă rog! ) asta înseamnă că :

1. George a intrat de 17 ori pe blogul meu
2. 17 cititori m-au luat din blogroll (mda, ce n-are voie omu’ să viseze? Mă are în blogroll pe prima poziţie. Ba şi la mijloc, şi la final să se vadă, na!)
3. Cineva a intrat de la el şi a dat click pe 17 articole la mine
4. alte variante n-am. Aştept propuneri sau lămuriri

Boon, din nbou. Din nou (pe cuvânt de potecuţă că b-ul ăla din greşeală l-am pus dar dă bine în chestiune că nu sunt departe de adevăr  aşa că îl las). Dar dacă îmi apare : „georgeclooney.wordpress.com/dată/cum fierbe mămăliga/ 23”, ce înseamnă? Logic, ar înseamna că în acel articol e un link spre mine (şi ar fi şi mai logic, potecuţa face cea mai plină de cocoloaşe mămăligă din câte s-au văzut ) şi pe acel link au dat click 23 de persoane. E, asta am crezut şi eu. Dar ciuciu. În acel articol nu există nic care să ducă la blogul meu (ruşine, George Clooney, ruşine! Tu-ţi faci nuntă în ditamai castelu’ şi mie nici un amărât de link nu-mi dai, păi oameni suntem?). În aceste condiţii ce poate însemna asta? Am o singură variantă în cap că sigur nu m-am făcut destul de râsu’ lumii. Adică, în timp ce cineva citea articolul cu mămăliga, a pus ochii în blogroll pe mine şi a intrat pentru că da, mă are în blogroll, remember? 23 de persoane au făcut asta. Sau doi-trei de mai multe ori.  Sau…? 😳 Ce altceva să fie? Care-i diferenţa atunci între varianta în care apare un articol la referenţi şi aia în care apare numai blogul?

Şi acum, note de subsol :

1. Dacă în timp ce citeaţi asta v-a venit să mă mângâiaţi pe cap şi să spuneţi „oh, sărăcuţa de ea…”, să nu vă simţi vinovaţi, şi pe mine mă încearcă un profund sentiment de milă când mă gândesc la mine.
2. Chiar dacă, la prima vedere, pare că postarea a fost scrisă ca să mă dau mare că mă citeşte Clooney, aşa şi e dar totuşi, v-aş fi recunoscătoare dacă aţi vrea să mă lămuriţi. Tare recunoscătoare. Cea mai recunoscătoare. Eu am inventat cuvântul recunoştinţă. Ba eu sunt definiţia acestui cuvânt. 😀
3. În cazul în care simţiţi nevoia să explicaţi ca la grădiniţă, vă rog să nu vă sfiiţi. Chiar insist.