… de poveste

E marţi şi ar trebui să spun poveşti. Numai că acum fac eforturi să conving monitorul să nu se mai învârtă şi să nu-mi mai amestece literele. Nu, nu am băut aseară, aşa că nu mustăciţi. M-am trezit cu noaptea-n cap din cauza unei dureri, nu insuportabile dar suficientă cât să-mi strice somnul dulce. Cu ochii pe jumătate închişi, am cotrobăit printre cutiuţe, am mestecat o pastiluţă şi am adormit la loc. M-am trezit ca nouă, am pornit filtrul, am deschis calculatorul, mi-am pus o frumoasă melodie şi am vrut să fredonez. Şi am mai vrut o dată să fredonez. Dar nu se auzea nimic. De surzit nu am surzit dacă melodia o aud. Dar pe mine de ce nu mă aud? Unde-i vocea? Patul era gol deci nu am uitat-o acolo. Şiiiii? 😦 Auch! Am încercat să tuşesc dar mi-am dat seama că risc să-mi explodeze pieptul, atât de tare mă durea orice astfel de încercare. Ok, nu tuşesc. Am încercat ceva vocalize dar ameţeam de fiecare dată. M-am calmat şi am încercat să gândesc limpede. Ploaia de ieri şi-a lăsat serios amprenta…
Mi-am amintit că, în vremea copilăriei mele, orice răceală era tratată cu lapte călduţ cu gălbenuş de ou şi miere şi seu de oaie întins pe piept. Brrrrrr! A doua zi nu mai aveam nimic dar eu sunt convinsă că răceala fugea de frică. Era şi ea oripilată de gust şi de miros. Ei, acum dacă aş bea lapte cu miere, trei zile aş fi purtătoarea unei frumoase culori : verde aprins, aşa că mai bine mai palidă şi fără voce decât verde şi soprană. Asta e, pentru mine azi e „Miercurea fără cuvinte”, n-am ce face. Mai am timp să-mi administrez doze de şoc pentru că şeful meu sigur nu ar fi prea încântat să joc „mima” cu el.

Vă las pe voi să-mi povestiţi. Orice, numai să spuneţi ceva. Eu ascult şi nu vă întrerup că nu-i frumos. Nu că nu aş putea 😀