Când un „alo” îţi taie respiraţia

Sau „dacă ţineţi la sănătatea celui pe care-l apelaţi, nu-l sunaţi când doarme cineva pe lângă voi”. Sau cum era să mă adun de pe jos, fără motiv. Sau, în fine, cum să fac să nu mi-o mai ia mintea razna în câteva secunde care par ore? N-am cum, nu funcţionez altfel. Am avut recent o discuţie cu cineva despre empatie şi despre cum problema ta e a ta, nu a mea, deci treaba ta, dar eu nu pot aşa. Oricum, asta e altă discuţie. Să vă spun pe scurt şi-mi spuneţi şi voi dacă aţi păţit din astea. Sigur, nu vorbim de telefoane care au avut cu adevărat menirea de a tăia respiraţii, aş prefera să nu vorbim despre astea. De „farse” făcute de creieraş, cu contribuţia celui care a sunat, sigur. Că doar nu poate fi chiar numai vina noastră.
Am mai spus eu pe aici de gaşca nebună. E maleabilă în multe cazuri, se dilată şi contractă în funcţie de eveniment, de oră sau de zi, dar baza e solidă şi neschimbată: aceeaşi oameni. La chefurile mai mari, mai vin vecini, mai colegi, mai veri sau fraţi, din astea, dar vin pentru că au legături cu sărbătoritul şi bine fac că vin. Schimbăm câteva vorbe şi la distracţie toată lumea.
Într-o seară, recent, îmi sună telefonul, număr necunoscut. Răspund şi abia aud un alo stins. Mai spun o dată alo, iar aud parcă şi mai stins şi mi părea că e şi tremurat. Alo…, prenume? Da. Bună. Iartă-mă că sun la ora asta. Ştii… deja simţeam ceva ciudat în degetele de la picioare, sunt vecina X-ei (prietenă din gaşcă) pauză luuuungă. Sau 5 secunde care au părut juma de oră. Ştii… te-am sunat să-ţi spun că…. măi, voce foarte stinsă (poate de la semnal, nu zic) şi repet, mi s-a părut că e tremurată şi gata, eram deja plăcintă, clătită, macaroană, nu ştiu ce eram, dar s-a făcut blank şi nu mai gândeam.

… că am rugat-o pe x-a (prietena) să-mi dea numărul tău, că aş vrea să fac o petrecere şi… şi nu cred că am auzit tot ce-a mai zis, că mintea mea a început să râdă de mintea ei, cum ar veni, şi îmi venea să mă tăvălesc de râs, dar cred că era descărcarea nevoasă de după momentul în care-am crezut că pic.
Sigur, după aia am avut momentul de iluminare şi de pus lucrurile-n ordine, cum ar fi: păi, fatăh, zău, dacă era ceva, femeia aia lua telefonul să caute-n agendă şi fix la tine se oprea, sau cum? Dar ce ai, fatăh, cu oamenii ăia? Păi am. Şi vă spun de ce mi-a luat-o mintea razna. Începând din pandemie, de câte ori mă suna altcineva să spună despre ei, auzeam numai de rău. Au tras oamenii ăştia de nu se poate. Dar eu i-am văzut cu două zile înainte, am băut cu ei la masă, erau foarte bine, am râs mult, ce motive a avut mintea să o ia pe câmpii? Păi şi vocea aia, putea fi mai veselă, mai ales că vorbea de o petrecere, nu? Deci nu e numai de la mine.
Am zis da, cu un entuziasm care poate a părut prea mult pentru ce am auzit, dar n-a fost aşa. Entuziasmul era sincer, dar nu pentru ce-am auzit, ci pentru că n-am auzit ce-a croşetat mintea mea în secundele alea de blocaj. Nu mai ştiu când e petrecerea, atât de ruptă de realitate am fost dar aflu. Şi da, merg. Chiar cu drag.

Despre cum am rămas fără… (oare unităţi se numeau alea înainte de minute, când existau numai mobile cu butoane?) pentru că am fost sunată tot de un număr necunoscut şi o voce ţipa că e în scara blocului şi ăla vine după ea, şi eu am crezut că pot ajuta, deşi toată suflarea îmi spunea că pe cine ajut şi cum, şi după ce am coborât şi evident nu era nimeni, am sunat şi… ţeapă, altă dată 😀

foto