Adieri dintr-un câmp cu maci

Aţi citit vreodată pe ascuns jurnalul cuiva? Şi cum v-aţi simţit? Eu nu. Până zilele astea. Nu am fraţi, nici mai mari, nici mai mici, nu am verişori primari, să împart cu ei vacanţe şi eventuale scăpări din astea, iar prietena mea din copilărie, cea despre care spuneam cândva că e cea mai bună dintre toate, nu se ocupa cu asta, ştiu sigur. Deci nu am avut ocazia să găsesc întâmplător unul şi să răsfoiesc cu sete şi curiozitate, cu emoţie şi frica de a nu fi prinsă cu ochii-n sufletul celui care şi-a lăsat frânturi de viaţă acolo, între file.
Deschizând însă cartea Issabelei Cotelin, a Issei noastre dragi, la primele pagini, asta am simţit. Aveam tendinţa să le citesc din picioare, să fiu pe fază, să nu dea buzna cea căreia îi aparţine jurnalul pe care l-am deschis. Da, atât de incredibil de acut era sentimentul că nu am voie acolo, atât de la vedere îi e trăirea încă de la început. Şi la fel de puternic a fost apoi, după doar câteva pagini, sentimentul că citesc despre mine, în mai multe pasaje, şi asta m-a făcut să mă las purtată cu totul în copilărie, în adolescenţă şi în anii de după. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , | 38 comentarii

Magie prin ghetuţe

În noaptea asta plină de magie,
Desprinsă dintr-o filă de poveste,
Ne-ntoarcem iarăşi la copilărie
Când l-aşteptam pe Moşul la ferestre

Cu-obrajii arşi de fulgii ce, în joacă,
Se întreceau să se adune-n palme,
Spuneam că e a noastră lumea toată
Şi lumea noastră nu avea hotare

Iar cerul ce ne scutura zăpada
Era atât de simplu de atins,
Că, ridicaţi pe umerii lui tata,
Ni se părea că-n braţe l-am cuprins
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , , | 64 comentarii

Gând în vânt

Dragă…,

Ce faci, ce mai faci, ce-ţi mai fac visele, dorinţele, ce ai mai făcut tu dincolo de ele? La câte ai renunţat, pe câte le-ai lăsat pe un mâine oarecare, în dreptul cui ai pus semnul întrebării şi în dreptul cui pe cel al îndoielii?
A fost vânt puternic. Sau nervos. Sau supărat. Sau pur şi simplu, a fost vânt. Motiv pentru specialişti să-l încadreze-n coduri şi să-i atribuie termeni pretenţioşi. Şi motiv pentru alţii să anunţe precipitat că a făcut ravagii. Ne place să fie grav ce nu se atinge de noi. Faptul divers ne încurcă.
A smuls o parte dintr-o izolaţie de bloc, a aplecat un brad peste un acoperiş, a mai desprins o parte de acoperiş. Cam ce face vântul, când prinde putere, cu lucruri făcute de noi când prindem gustul lui „las’, că merge şi-aşa” şi defilăm cu el peste tot. Sigur, nu-i o bucurie, Doamne fereşte! Dar poate că nu ne-ar strica puţină moderaţie. În simţire şi-n cuvânt. Poate că e mai bine că nu ştim sau să nu ştim ce înseamnă cu adevărat să facă vântul ravagii. Sau orice altceva. Continuă lectura

Publicat în Scrisori | Etichetat , , , | 51 comentarii

Şi tăcerile au viaţa lor

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 79 comentarii

Mi-e alb şi dor

Mi-e dor de alb cum mi-e de tine,
Un dor ce ar putea ‘ncălzi
Întreaga iarnă care vine
Şi-ntreg omătul l-ar topi

Mi-e alb şi pur dorul de tine,
Cum sunt poveştile ce-odată
Ne învăţau că e un bine
Ce-nvinge acum… ca niciodată
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat | 59 comentarii

Jurnal „legal”

Azi… da, vineri. Mulţi ar fi fost deja în mini vacanţe, în weekend prelungit sau în „poduri” între libere pentru sărbătorile legale. Nu vi se pare că sună cam forţat? Cine ne-a legalizat sărbătorile şi în baza căror legi? Şi cele în care se munceşte pot fi numite ilegale? E doar un joc de cuvinte, nu vă supăraţi pe mine.
Americanii şi-au arătat recunoştinţa într-o sărbătoare pe care încă nu am importat-o. Sau nu cu tot ce ar putea însemna asta. Poate pentru că ea coincide cu perioada noastră de post şi nu putem gusta din carnea de curcan. Sau poate pentru că e mai scump curcanul decât micul pe care-l gustăm oricum câteva zile mai târziu, sărbătorind, cu mare fast, cum altfel, ziua naţională. Sau poate pentru că e mai uşor să spunem i love you decât sunt recunoscător pentru… sau mulţumesc pentru… Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | 60 comentarii

Timp de risipit

N-aveţi cumva un pic de timp,
Un rest rămas prin buzunare,
Un mărunţiş ce-aţi rătăcit
Din amânare-n amânare?

O oră sau o clipă doar,
Nu vreau mai mult, îmi e de-ajuns
Şi-oricum aş cere în zadar,
Mai mult avem din cel apus

N-am mult de dat, dar îl plătesc
Nu vreau să vă rămân datoare,
Dar cred că iar mă amăgesc,
Ştim toţi că nu e de vânzare
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , | 57 comentarii

Zidind culoare în tăceri

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 56 comentarii

Gânduri prin fumul de ţigară II

Aici, în cârciuma asta uitată şi ea de timp şi de idealuri, se poate ascunde cel mai bine. De zile şi de restul oamenilor. Unde să te ascunzi de oameni dacă nu chiar printre ei?, îşi spunea în rarele momente în care încerca să se îmbărbăteze. Nu ştia nici el de ce. La ce mai ajută asta? Dar avea uneori momente în care se vedea din afară, parcă se privea prin geamul unei cafenele de la margine de şosea. Cel dinăuntru, cu mâinile încălzite de cana aburindă, vedea lipită pe geam nu reflexia, ci o variantă a lui îmbătrânită şi înfrigurată, privind pofticios, din gerul de afară, înspre aparenta opulenţă dinăuntru. Şi i se făcea milă. Sau ruşine, nu ştie. Aşa cum li se face oamenilor când văd un copil al străzii cu nasul lipit de câte o vitrină de cofetărie. Îi era teamă doar de momentul în care va ajunge să întoarcă privirea. Aşa cum mai fac oamenii în faţa aceleiaşi vitrine.
Atunci, abia atunci, simţea că îşi e şi victimă, şi călău, că e şi cel mai mare vinovat, dar şi singurul nevinovat care duce pe umeri povara păcatelor întregii lumi. Şi credea, oh, cât credea atunci, că îşi poate fi şi singurul salvator. Continuă lectura

Publicat în Gânduri prin fumul de ţigară | Etichetat | 64 comentarii

Gânduri prin fumul de ţigară

Şi-a aprins o altă ţigară, nu mai ştia nici el a câta, le-a pierdut numărul de foarte mult timp, dar şi despre asta a zis, ca despre toate celelalte, că e ultima, şi s-a retras în colţul ăla întunecat dintr-o cârciumă obscură, să fie cu adevărat singur. Singurătatea de unul singur o suportă mai uşor. Când e singur între oameni, nu poate scăpa de încleştare. Atunci ar vrea să o ia la fugă. Să alerge fără oprire până când ar ajunge la capăt de lume, de pământ şi de viaţă. Dar ştie că nu poate. Că nu mai poate. Anii lui n-au zburat, cum le zboară anii oamenilor care au cui să mai deschidă câte o uşă. Ai lui s-au strâns toţi undeva la glezne şi i-au făcut paşii de plumb. Cum să alerge când el abia face câte un pas? Paşii îi sunt mici, lumea e imensă, i-ar lua o viaţă să parcurgă orice drum. Şi-ar da din viaţă pentru asta. Dar de unde să dea? Abia dacă mai are din asta câteva coji rătăcite prin buzunarele roase de lipsuri. N-are ce da. Dar nu-l interesează, oricum. Nici nu-l incomodează asta. Continuă lectura

Publicat în Gânduri prin fumul de ţigară | Etichetat , , , , , | 108 comentarii