Jurnal din capul meu VII

Bucuria săptămânii: dacă vorbim despre săptămâna începută luni, ninsoarea viscolită care a aşezat zăpadă la colţ de geam, aşa cum numai poveştile copilăriei o făceau, şi aşa cum iarna ce-a trecut nu-mi amintesc să o fi făcut. Şi seninul lacrimă apărut la nici 15 minute după momentul de care tocmai am spus. Se spune din bătrâni despre oamenii care au toane, despre cei care-şi schimbă stările, părerile (?), că sunt ca vremea. Totuşi, un om care trece de la o extremă la alta, aşa cum a făcut-o vremea în dimineaţa aia, are sau ar trebui să aibă un diagnostic clar, că nu mai putem vorbi despre simple toane de moment. Şi totuşi, vremea e vreme. Şi are voie. Şi de ce n-ar avea sau cum am putea face să nu mai fie aşa? Nu putem, oricât ne-ar conveni să credem despre noi că da. Instabilă, ăsta ar fi cam singurul termen care ar descrie-o. În cazul omului, termenul e mult mai dur. Deşi fix aşa se manifestă. Ciudat, nu? Sau poate nu.
Dacă vorbim despre cele şapte zile trecute de la celălalt jurnal, vineri-vineri, nu pot să nu includ bucuria care mi-a urcat inima-n gât şi sufletul în stratosfere. Ştiţi cum e să te pregăteşti foarte puţin pentru un chef mic, sâmbătă, undeva, într-o cameră, cu o bere şi-o măslină, bere şi măsline care urmau să vină la tine sâmbătă, vineri să fii invitat la o petrecere de copil, într-un loc cool, să intri în locul ăla cool şi toţi prietenii tăi să strige „surpriză”, să-ţi cânte La mulţi ani, să primeşti un braţ de flori, să ai tort mult mai mare şi mai mişto decât cel pe care ai crezut că l-ai comandat, mesele să fie pline de platouri şi să-ţi dai seama că de fapt aia e petrecerea ta şi copilul a fost doar momeală? Ei bine, eu ştiu cum e. 🙂

Mirarea săptămânii: iar sunt indecisă ce să pun la mirare, şi ce la descoperire. Că descoperirea e şi mirare şi invers poate fi invers. Am văzut Capra cu trei iezi. Şi am simţit nodul în gât la momentul în care ea, mama, se întoarce acasă. Ştiam povestea, sigur că o ştiam. Şi nodul în gât a venit mai mult pentru că… Maia. Dar nu m-a îngrozit nimic. Oare pentru că ştiam? Nici în copilărie nu-mi amintesc să fi fost traumatizată de poveştile despre care astăzi se spune că sunt de groază. Şi nu-s potrivite pentru copiii acestor timpuri. Cine sunt eu să contest? Nu o fac. Mă întreb doar de ce poveştile astea fac atât de mult rău şi jocurile alea pline de sânge, explozii, arme şi maşini aruncate-n aer, nu. Pare că aş compara mere cu pere. Nici asta nu contest. Spun doar că un băiat, la vârsta pe care o aveam eu când ascultam poveşti spuse seara, uneori la lanternă, sau spuse de actori pe vinil, joacă cu patos astfel de jocuri şi nici nu tresare când se umple ecranul de sânge. Ah, ăla nu e sânge real şi ăla e doar un joc. Păi nici aia nu a fost crimă reală şi aia era doar o poveste.
Am plâns târziu, mai târziu, la Puiul, da. Dar şi acum plâng la unele filme. Şi nu e traumă, e emoţie.
Poate că mintea unui copil înţelege altfel, leagă altfel informaţiile puţine pe care le-a depozitat până în acel moment cheie. Poate că pentru noi, cei de atunci, lupul era doar un lup şi lupul era cel rău şi în final răul dispare. Nu era un om, bunică, ciopârţită de un animal de pradă şi nici copii, iezişori, schingiuiţi.
Sună rău, nu? Păi e descriere de minte de adult. Copilul poate ar spune altfel. Mai detaşat, în primul rând. Că lui, când i se pune ciorbică-n farfurie, nu i se spune că acea cărniţă e de la copilaşul unei găinuşe care a fost tăiat şi ciupelit, să aibă el ce păpa, să crească mare şi puternic. Şi nici că de Paşti, mieluţul pe care el l-a hrănit cu lăptic, în curtea bunicilor, e ăla care sfârâie-n cuptor. Nici poveştile nu tratează problema aşa cum ne place nouă uneori să o vedem. Parcă altfel se văd lucrurile, nu? Poate că… poate că. Şi poate că uneori noi, cei mai mari, cu atât de multe informaţii, mai şi exagerăm. Poate.

Descoperirea săptămânii: e legată de mine. Am descoperit că am început să mă feresc de reacţii intuite. Nu e teamă, e altceva. Nevoie de linişte, poate. De pace interioară. De roz nepătat. Sigur, intenţia nu e de a păta, ştiu asta. Dar mă feream. În special aici, că în viaţa aia-n care chem taxiul dimineaţa, nu e cazul. Şi nu e nici de dorit, în sensul că nu trăiesc într-un palat de cleştar şi nici pui de struţ nu-s.
Nu e vorba de tâmpenia aia cu „adică vrei numai păreri ca a ta?”. Ce zic eu, ce alegi să înţelegi, aş spune. Nu, sigur că nu e asta, ci de nevoia supremă de a-ţi striga dezaprobarea, atât. O înţeleg, o respect, dar nu mai găseam resurse să răspund fără să se vadă că nu înţeleg deloc alegerea. Şi ca să nu fiu pusă-n situaţie, m-am trezit că alegeam cu foarte mare grijă cuvintele şi ştergeam şi iar alegeam. Alooo, fatăh, hăi, ce naiba faci? Ajunge, gata! Lasă-i să fie, dă-ţi voie să fii. Gata.
Şi pe fondul ăsta a picat articolul lui Teleşpan cum nu se poate mai bine. Tipul ăsta scrie uneori de-mi vine să iau monitorul în braţe.

Melodia săptămânii: Sâmbătă seară. Atâââât!

Publicitate