Premiul din vis

Ieri dimineaţă m-am trezit râzând. Pentru că mi-am amintit perfect visul avut peste noapte şi pentru că primul impuls ăsta a fost. Şi al doilea la fel, pentru că e de râs, numai că al doilea râs a fost mai cu jumătate de gură, pentru că, odată cu luciditatea, a intervenit şi partea aia de creier responsabilă cu ruşinea. Faţă de lucruri pe care nu le-aş spune şi nu le-aş face în afara visului. Nu aşa. Am mai spus eu pe aici sau pe la voi, că visez aproape-n fiecare noapte şi că uneori şi peste zi pot reproduce visul cu exactitate. E drept, pe multe le uit cum deschid ochii, aşa cum s-a întâmplat şi cu vocea care în vis mi-a dictat cele 6 numerele la lotto sau cu vocea mea recitând o poezie din care a doua zi nu mai ştiam nimic.
Nu mă pricep la interpretare şi nici nu vreau. Cred că a încetat să mă intereseze înainte să înceapă, în copilărie adică, atunci când un vis, un singur vis, m-a vindecat de o frică teribilă instalată în sufletul meu de poveştile horror auzite pe-afară despre sfârşitul lumii. Mă credeţi sau nu, şi acum îmi amintesc perfect visul! Din moment ce după acea noapte eu am încetat să mă mai gândesc la treaba aia, chiar nu mai contează că, potrivit unor specialişti, mai mult sau mai puţin profitori de naivitatea unora, care storc bani de la diverşi, visul s-ar traduce altfel. Şi la fel de mult m-a convins să nu încep să fiu interesată o carte care circula prin liceu şi care dădea semnificaţii dintre cele mai îngrozitoare unor imagini cât se poate de frumoase avute-n visele noastre de… încă nişte copii. Unii ar zice că în realitate e pe dos tot visul. Eu prefer să zâmbesc unui vis frumos, măcar în primele clipe ale dimineţii, în cazul în care mi-l amintesc.

Îmi ies foarte rar din fire. Şi dacă ajung să clocotesc pe interior, ori tac, ori plec, ori încerc cât pot să vorbesc fără să împroşc. Poate de aia acumulez, nu ştiu. Aşa cum s-a întâmplat relativ recent la o farmacie, când s-a urlat la mine ca şi cum încercam să comit cea mai mare infracţiune posibilă. Farmacia a fost plină, se zumzăia, dar când s-a ţipat, brusc s-a făcut linişte şi toţi îmi aruncau priviri. Tot ce-am putut să spun prima dată a fost: dar serios, cam ce credeţi că fac cu pastilele astea? Poate-mi daţi idei cu ocazia asta. Şi am îndurat doar pentru că nu erau pentru mine, altfel da, aş fi plecat fără replici. Dar când intri în 7 farmacii în care domnii sau doamnele se uită pe poza cu reţeta şi spun că nu au, dar că da, evident că acceptă şi aşa, din pandemie se acceptă şi aşa, în a 8-a, când auzi că are ce e nevoie, înduri. Numai că acolo, spre deosebire de celelalte 7, ţi se spune că-ţi baţi joc de ea, de farmacistă adică, că te duci cu o poză pe telefon, ce-i aia, doamnă, veniţi aşa, ca la piaţă, dar ce credeţi că-i aici? Păi ştiţi, medicul a spus că se poate şi că… da, sigur, că eu m-am născut ieri, credeţi că-s proastă… spuse dânsa. Şi eu am zis că nu, dar că aşa ştiam, că se poate. Haideţi, doamnă, spuse iar, chiar în halul ăsta ne credeţi… şi eu am rămas fără cuvinte. Şi după ce-am întrebat treaba aia cu dar ce credeţi că fac cu ele, de aia-s aici, că e reţeta de la medic şi dacă chiar nu se poate, spuneţi, fără să ţipaţi, şi gata, a zic că… păi nu, că se poate, buletinul, vă rog. 😯
Şi da, am dat buletin şi bani şi am şi mulţumit. Dar nici acum nu pricep ce-a fost circul ăla.

Şi am visat, spuneam, că am intrat într-un magazin cu vopsea de păr. Fiţos magazin, aşa era în vis, deşi vopseaua mea se găseşte cam peste tot deci nu-i fiţoasă. Trei tipe „ţiplă” vorbeau între ele. Şi vorbeau. Şi vorbeau. La un moment dat, una-mi aruncă un ce vrei?, eu întreb dacă are vopseaua aia şi, ca-n farmacie, se face linişte. Şi tipa-mi spune: dar nu vezi ce magazin e aici? Aia e o porcărie de vopsea, aici avem numai mărci, nu prostii. Dar na, la ce culoare ai pe unghii, nu mă mir că te vopseşti cu aia. 😀
Paranteză: cu bărbia tremurândă, vă zic că mie-mi place ce culoare am pe unghii. 🙄
Şi vă rog eu acu să fiţi atenţi. Ce credeţi că spune fata ca replică la public shamingu’ din vopsitoria ăleia de marcă? Deci! Că… că ca-n viaţă (da, e intenţionat) eu nu am putut să o fac pe aia troacă dă porc, cum merita, dar nici să tac de tot, să mai şi mulţumesc pentru amabilitate, n-am putut. Că deh, visul meu, dreptul meu, da? Măcar în vis să-mi apăr dreptul şi nevoile şi neamu’.
Ştiţi ce-am zis? Hai, liber la râs, că eu cu asta am început, am râs sănătos, eu de mine deci. Am zis aşa: mă iertaţi, dar acum, când am primit premiul internaţional pentru poezie românească, nu a râs nimeni de culoarea de pe unghii când am luat trofeul! Jeeeeap! I-am zis-o sau ce? 😀 😀 😀
Da, aţi citit bine, fix aşa am zis, premiul internaţional pentru poezie românească.

Partea de care mi-e cu adevărat ruşine e că şi-n vis eram perfect conştientă că premiul ăla nu există. Adică n-am primit nici pe naiba, am zis numa’ aşa, ca şi cum. Şi partea de care iar mi-e ruşine e că, şi să fi primit, eu, in my real life, chiar nu-s genul ăla: voi ştiţi, bă, cine-s io sau cine-a fost tata? sau să-mi pun pe uşă fam.ing.dr.prof.drd.etc Ionescu.
Nu zic că-i rău, zic că io nu fac.

Se mai ia cineva de unghiile mele? 😀 😀 😀

Foto

Publicitate