Un gând…

E Ajunul. Împodobesc bradul şi ascult caseta cu Ştefan Hruşcă. Cobor de pe scaun, derulez înainte, la Când fost-a prunc micuţ Iisus, apoi întorc caseta să ascult Aseară pe-nserate. Le ştiu pe de rost şi îmi plac cel mai mult, în ordinea asta, urmate de Cetiniţă, cetinioară. Sunt iar pe scaun, aşez globurile pe partea de sus, sub vârful pus deja de tata. Întoarsă cu spatele la brad, văd prin perdeaua albă, de la geam, tot albul care se întinde pe afară. Alb întins la picioarele mele, aşa se vede de la înălţimea scaunului şi înălţimea etajului doi al blocului meu. Nu sunt luminiţe, e încă zi, dar nici nu e nevoie de ele, străluceşte totul, oricum. Îmi imaginez iar că sunt pe o scenă mare şi le cânt celor din faţa mea. Mimez doar, şi nu contează că în cameră e vocea lui Hruşcă, îmi pot imagina cu uşurinţă că vocea de pe scenă e alta. Primesc aplauze şi închei spectacolul cu o plecăciune, atentă să nu cad de pe scaun. Revin la ceea ce am de făcut şi agăţ şi săniuţa argintie undeva la mijloc. Bradul e până-n tavan, are coroana bogată, e blocată iar o parte mare de mobilă, sertarele din dreapta, ca în fiecare an, vor mai putea fi deschise abia după Bobotează. Nu-i nimic, nu avem nevoie de nimic de acolo.
Mama strigă din bucătărie să sun la bunicii mei, socrii ei. Ea a vorbit deja cu ei, au sunat-o ei de dimineaţă, să îi ureze. E ziua ei. Răspunde bunica, o întreb dacă primesc colinda. Din an in an sosesc mereu, La geam cu Moş Crăciun, E ger cumplit, e drumul greu, Da-i obicei străbun. O ştiu pe toată, o cânt toată.

Între timp, a venit şi bunicul şi împart cumva receptorul, numai ei ştiu cum, să mă audă amândoi. Mă laudă şi ne urăm. Închid exact când se deschide uşa de la intrare. A venit tata de la bunicii de la ţară, încărcat cu vin şi ţuică, cu cârnaţi şi carne, cu untură şi cozonaci. Îmi întinde un plic: pentru colindă, îmi zice. Îi întinde şi mamei un plic: pentru ziua ta, îi zice. E ziua ei de nume azi. Şi mâine, de Crăciun, ziua de naştere. Şi bunicii mei, părinţii ei, i-au trimis bănuţi. În sat e un singur magazin, o boldă, n-au avut ce cumpăra de acolo, îşi cumpără ea ce vrea. În plicul meu e un bileţel: de colindat, dragu’ lu’ buni! mama C. şi moşu’ I.
Nu-i pot suna, nici să-i colind, nici să le mulţumesc. Satul lor e plin de zăpadă şi de oameni. Dar e un singur telefon, în capu’ satului, într-o cameră care se deschide de două ori pe săptămână sau la urgenţe. N-au prea fost urgenţe. Nu-i nimic, ei ştiu că le mulţumesc. Tata se încruntă şi face pe copilul supărat: şi eu? Niciun plic, nimic? Bine că era să-mi rup capul pe gheaţă cu plasele astea după mine, până la maşină. Plicul tău e-n plasele alea, îi răspunde mama, pe ton vesel, arătând spre cele cu bidoanele de vin.
Ştim amândouă, şi eu, şi mama, că a primit şi el. Şi că nu a vrut să-i ia, dar a cedat insistenţelor, hai, te rugăm noi, ia-i, să ne hie haznă.

Pornim instalaţia de brad, funcţionează toate becurile, ne putem apuca de aranjat. Tata cu pahare şi sticle, eu cu prăjiturile şi banii pentru colindători. Am făcut teancuri de monede, să fie la îndemână. Mama e încă pe lângă aragaz, sarmalele fierb încet, supa e gata, s-ar putea pregăti şi ea. Se aud râsete pe afară, s-a înserat deja, deşi încă e devreme. Se aud primele colinde în bloc. Mama e puţin agitată, mă trimite în blocul vecin, să duc o farfurie uitată de la o vecină. Pune şi prăjituri pe ea. Mă duc. Când mă întorc, sub brad e plin de cadouri. Nu ştiu nici acum unde le-a ţinut ascunse, deşi oricum am trecut de etapa de căutat în dulapuri. Dar ne place să fie surpriză şi aşa, să nu vedem când se pun sub brad. E şi cadoul pentru tata acolo. Nu ştiu ce să fac mai întâi, să încep să le desfac sau să îl scot şi pe al ei. Mă uit la tata, el ridică uşor din umeri. Mama înţelege, spune că merge la baie să se aranjeze. Revine după câteva minute, aşa cum s-a dus, pare surprinsă de cadoul în plus, se bucură ca un copil. Suntem toţi trei lângă brad, rupem hârtiile cadourilor.
Se aud bătăi la uşă, mă ridic, deschid: primiţi colinda? Primim. Zece copii intră deodată-n holul apartamentului nostru şi încep să cânte: Domn, domn, să-nălţăm… Mama şi tata se ridică, vin lângă ei. Mama cântă cu ei. Tata lăcrimează, se emoţionează repede şi eu l-am moştenit la greutatea asta de a ţine lacrimile-n frâu, dar încă nu ştiu asta. Îşi face de lucru pe la monede şi se şterge cu podul palmei.
E Ajunul! Casa e plină de colindători, ca multe alte case, şi eu sunt încă un copil.

E aproape Ajunul. De la înălţimea etajului 6 acum, fără să mai fiu urcată pe un scaun, se întind luminiţe mii la picioarele mele, dar niciun strop de alb, şi niciun glas de copil care să colinde pe scări. Satul ăla, ca multe altele, e gol de zăpadă şi aproape golit de oameni deşi, între timp, s-a umplut de telefoane.
Mă întorc însă la copilul de atunci şi vă doresc, cu sufletul, să vă bucuraţi de fiecare clipă şi de fiecare zi! Crăciun fericit, dragilor!

foto

Publicitate