Locul face muzica?

Sau tonul? Ştiu, în general, cei cu o minimă educaţie şi cu puţin bun simţ îşi pot modifica foarte uşor comportamentul de la un moment la altul, în funcţie de locul sau de situaţia în care se află. Că locul impune. Şi noi ştim asta, o înţelegem, şi procedăm întocmai. Exemplu rapid, deşi ştiu că aţi înţeles şi fără, sunteţi cu prietenii în maşină, weekend, excursie, bancuri, râsete, muzică. Apare în drum o biserică, se opreşte maşina, se intră. Sunt 5 minute între râsul în hohote şi oprit. Şi totuşi, acolo nu se mai hăhăieşte, nu? Ei, asta am vrut să zic.
Ştiu că una e sala de spectacole, alta e o terasă, altceva e restaurantul, altceva clubul. Dar dacă momentul în sine e acelaşi, oare ne mai lăsăm influenţaţi de locul în care suntem? Nu momentul e cel care contează? Încă un exemplu foarte bun în sensul ăsta, zic (că dacă nu zic eu că-s genială, cine să zică? 😀 ) încă se mai practică prin unele părţi, la nunţi, ca la început de tot, un preot să „dezlege” masa. Adică zice o rugăciune şi gata. E restaurant, e nuntă. Şi totuşi, nimeni nu chiuie, nimeni nu ciocneşte pahare, nimeni nu ţopăie în momentul ăla.
Şi acum vă spun ce mi-a venit. Mi-a trimis cineva o filmare, şi asta m-a făcut să scriu, altfel am văzut şi eu pe viu multe astfel de exemple, cu cineva care cânta o melodie care mie-mi place mult şi a ţinut minte. Şi fiind la un eveniment la care cel care o cântă a avut recital, a filmat şi mi-a trimis. Persoana care filma se afla în spatele unei mese care era fix lângă scena mică, improvizată. Se mai vedea o masă undeva în dreapta deci am vizualizat decorul repede.

Terasă nu era, că evenimentul a fost acum, oamenii erau fără geci, deci ceva închis şi nu sală de spectacole. Totuşi! La masa care se vedea în cadru, în faţa scenei, trei persoane care au râs şi vorbit cât a ţinut melodia, cântată uşurel, la chitară, cu voce delicată. Se auzeau şi alte zumzete, dar ăia din faţă ieşeau bine în evidenţă. La un moment dat, cineva chiar s-a ridicat, a mai zis ceva din picioare, a râs, a luat paharul şi a trecut prin faţa celui care cânta. O fi ieşit la ţigară.
Acum: eu ştiu că sunt restaurante în care se cântă live. Ba lăutari, ba la pian, ba formaţie, ba pop, ba populară, în funcţie de specific. Sunt pub-uri cu muzică live. Nu te duci la alea ca la spectacol, stai la masă numai să asculţi. Nici nu te lasă. Consumi şi asculţi, asculţi în timp ce consumi. La nuntă, că tot am zis, nu stai la masă să asculţi omul care zice-o sârbă sau învârtită. Dar acolo e altceva, clar. Că asta e ideea, de aia-i acolo, pentru atmosferă, deci a ieşi la joc când cântă el e chiar un compliment.

Dar aici era recital, nu era doar muzică de fundal. Bun. Bei un pahar, mai şi vorbeşti, hai. Dar chiar aşa? Atâta sfidare sub nasul celui care cântă? Nu e cam mult?
Ştiu că-s tra-la-la, dar mă credeţi că mi s-a strâns inima puţin? Nu ştiu, parcă îmi era jenă de artist deşi eu vedeam o filmare pe telefon.
Am fost şi eu pe la terase, vara, unde se şi cânta. Oamenii mâncau, beau, vorbeau între ei, da. Nu ştiu, mi se pare puţin ciudat. E totuşi vorba de un om care cântă acolo, nu-i muzică de pe youtube. Omul ăla e în faţa ta. Ok, mănâncă. Dar nu-l sfida chiar aşa.
Unde greşesc de mi se pare că actul artistic e act artistic oriunde-ar fi? Sigur, în sală n-ai masă, nu mănânci, dar chiar dacă atmosfera e mai permisivă, nu înseamnă că ne putem face că nu există omul care cântă, nu? 🙄

Foto

Publicitate