Scurt, ca pentru o zi de luni

Azi… luni. Au trecut din acest an 275 de zile, au rămas 90. Taa-daam. Când şi cum, nu mă întrebaţi, nu ştiu nici eu. Până la urmă, contează mai puţin când au trecut. Mai important e cum au trecut. Problema e că nici asta nu prea ştiu. Au trecut pur şi simplu. Alergăm după timp şi el după noi şi tot aşa. Şi la un moment dat, punem brusc frână şi ne întrebăm retoric: da’ eu de ce mă grăbesc? Spre unde? Şi nu ştim să răspundem. Şi pentru că nu ştim, începem să alergăm din nou, de teamă să nu ne ajungă din urmă vreo urmă de regret. Şi tot aşa.
E ziua vânătorilor de munte. Avem printre noi sărbătoriţi? 😀

Afară… „plouă ca şi toamna şi-i urât”. Asta mi-a venit. Dar singurul adevăr e că plouă. Urât nu e şi, zău, dacă-i toamnă, cum să plouă? Ca şi iarna? Nu merge. Sigur, versurile n-au vină, că alea nu-s despre toamnă, vină am eu că mi-au venit în minte. Deci afară plouă. „Heei, ce ploaie-i afară”. Gata, că numai versuri îmi vin în minte. Ale altora, desigur.

Mă gândesc… nu mai ştiu exact în ce context, cineva spunea supărat şi speriat că are impresia că nu mai rezistă la băutură şi asta-i tare de rău. 😀
Aşa şi eu, numai că la mine e fără băutură, e doar cu chefuri. Va trebui musai să verific cât mai repede asta, că ceva e. Ori de la vreme, ori de la tinereţe, dar sâmbătă, la un chef, am rupt canapelele de atâta căscat şi am stat mai mult afară decât unde a fost cheful. Am dat vina pe muzică, io, aia care la chefuri ascultă şi dansează pe orice, de la Gil Dobrică la Amadeus, Cristian Vasile şi Queen, Vali Vijelie şi sârbe şi învârtite şi hore şi orice.
Pur şi simplu nu am mai putut să ascult nimic, simţeam nevoia disperată de linişte şi de întuneric sau lumină, nu mai puteam suporta jocul de lumini. Aşa ceva? Eu? Nu bun. Cum spuneam, trebuie să mai încerc cât de curând încă o dată că aşa, cu incertitudinea asta, nu pot. 😀

Ascult… azi am auzit-o prima dată şi mi-a plăcut, vă las şi vouă. Vescan – Iartă-mă lume.

Foto