„Peste tot atârnă greu…”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Vouă nu? Ce? Ce nu-i bine? N-am ghilimele? Păi de ce aş avea? Da’ ce, sunt fraieră să le pun? În primul rând, cine-i şi Creangă ăsta, să-i fac eu reclamă pe blogul meu, punând link spre al lui sau să-i scriu numele sub text? Şi nu ştiu cum să vă zic, dar nu-i toată cartea aci şi am tăiat şi chestii care, la o adică, nu mi se potrivesc şi m-ar de gol şi s-ar prinde prietenii. Cum ar fi aia cu Humuleştiul. Că na, sunt vreo doi-tri pe aci care ştiu că nu-s născută acolo. Deci nu-i tot textul, am luat numai ce mi-a convenit sau ce mi-a plăcut sau ce am crezut că ar da bine şi am rezolvat de-o postare. Deci dacă nu-i tot textul, se presupune că nu-i nevoie de ghilimele, că am tăiat din text deci am muncit deci e al meu deci răspund la laude cu mulţumesc, că le merit. Eu am scos Humuleştiul, alţii scot câte un fum de ţigară, ce se ştiu nefumători, şi gata. De ce atâtea bătăi de cap?
Am participat timp de… ceva timp, la un fel de experiment. Am tăcut şi voi tăcea în continuare (acolo) că până la urmă eu nu am absolut nimic de pierdut, nu mi se întâmplă nimic rău în toată treaba asta, din contră, dacă e să fiu excesiv de îngâmfată (deşi nu mă ştiu aşa) as putea chiar să mă bucur, pe ideea că furnizez statusuri pe bandă rulantă şi ajut oameni fără idei să aibă idei. Şi asta e de bine. Din păcate, nu mă pricep la din astea motivaţionale, că aş scrie măcar o dată pe săptămână şi din astea, că astea strâng multe inimuţe şi cresc vizualizările şi bucur omul.

Ce mi s-a părut mult mai interesant decât orice? Faptul că am găsit ici-colo, din ditamai textul (că ştiţi că-s nevorbită uneori), doar o frază. Să fie aia singura care a plăcut sau să fie acolo esenţa întregului text şi eu m-am chinuit ca proasta să scriu tone când puteam lăsa doar aia? Asta nu am prins-o şi tare mult mi-aş fi dorit să o înţeleg. Să ştiu de ce aia sau doar aia. Mi-ar fi plăcut un dialog, să ştiu şi eu de ce. Nu ca un feedback, din ăla au doar scriitorii. De la om la om, de la suflet la suflet. Dar am ajuns la concluzia că nu se poate.
Pentru că deşi de aici sunt ciuntite fraze, texte, poezii, urări, niciodată nu am primit niciun semn. Nici de bine, nici de rău.
De ce să mint, prima dată m-am bucurat. Pentru că eram ferm convisă că potecuţele sunt vizitate exclusiv de cei care şi lasă un semn. Şi asta oricum era deja o mare bucurie, faptul că voi toţi sunteţi aici. Dar uite că sunt şi alţii care ne urmăresc din umbră şi le place atât de mult, că vor să aibă gândurile noastre la ei în căsuţă şi mai mult decât atât, să şi dea de înţeles că a fost ideea lor.

Nu, nu sunt supărată. Nu mă mai supăr şi nu, nu vorbesc de plagiat. Ar fi prea mult, prea complicat şi prea degeaba. Şi nici nu e cazul, serios.
Şi iar nu vă mint, a ajuns să fie tot mai palpitant să văd ce anume din ce-am scris eu ieri sau alaltăieri sau azi i-a plăcut cel mai mult. Ce frază, ce strofă, ce idee s-a extras. Aşa că nu e loc de supărări, din contră, pentru mine era ca un fel de test. Cum am zis, un experiment social, la scară redusă, dacă vreţi. Şi uneori îmi era ciudă când treceau zile şi nu găseam nimic de la mine acolo. Adică… na, mă speriam puţin că nimic din ce-am scris nu i-a fost pe plac. 😳
Să fiu şi mai sinceră de atăt, da, mi-ar fi plăcut mult să primesc un comentariu la o poză de MFC, măcar, să se spună că sunt amuzante sau frumoase sau cumva. Că acolo nu-i deloc meritul meu. Măcar acolo. Că dacă iei şi o poză să o pui la tine, şi acolo evident, nu e nevoie de link spre mine, măcar lasă la mine un ziua bună, fă! Că tare, tare mult mă bucură să întâlnesc oameni şi să discut cu ei aici, pe poteci.

Salutări calde şi îmi pare rău că până acum nu ne-am intersesctat şi în comentarii, mi-ar fi plăcut să avem şi un dialog. Se mai întâmplă, asta e…! Cumva, mă onorează că mă citiţi în fiecare zi şi că apreciaţi ce găsiţi aici, dar m-ar fi bucurat şi mai mult un semn, să stiu că sunteţi aici, nu să mă atenţioneze alţii că… dar nu mai contează.

Revin la postarea de vineri. Ana, felicitări încă o dată!
Cred că ar fi potrivit să las aici melodia cu care ne-am jucat. Altceva, altă calitate.

Foto