A fost… aşa cum a fost

Cafeaua a avut şi în dimineaţa acestei zile un gust sărat-verzui, deşi marea mi-e din nou departe. Poate pentru că mi-am lăsat, undeva pe-un mal, un colţ de gând care picură adieri de val şi fire de nisip. Sau poate pentru că toate dimineţile săptămânii trecute au avut aroma inconfundabilă a cafelei băute cu valurile la picioare. Va mai dura puţin până când se va estompa senzaţia, ştiu. O savurez cât pot.
Mi-am dat seama acum, înainte să încep să scriu, neştiind în ce ton o voi face, că nu ştiu să răspund la întrebarea: cum a fost la mare? Sigur, eu ştiu cum a fost. Dar nu ştiu ce înseamnă ideea de mare pentru cel care întreabă. I-aş răspunde sincer că a fost foarte bine şi foarte frumos. Dar oare cum ar percepe cineva îndrăgostit de plajă şi de scăldat în mare faptul că în cele 6 zile petrecute acolo, am stat pe plajă numai pentru cafeaua de dimineaţă, numai la terasă şi numai îmbrăcată, şi în mare nu am intrat niciodată în zilele astea? Ar putea spune că m-am dus degeaba. Şi, din punctul lui de vedere, ar avea dreptate. Eu aş spune că de aia m-am dus. Şi aş avea dreptate.
Cum ar percepe cineva interesat de istoria, cultura sau mâncarea tradiţională a diferitelor popoare, faptul că deşi mi-au plăcut multe, dacă aş fi obligată să fac un clasament, pe primul loc aş pune ora din seară, de pe faleză, cu valuri atât de supărate, că îi stropeau pe cei aflaţi lângă balustradă, muzică la harpă şi suflet plin? Apoi seara de pe plajă, cu o lună aşa cum n-am mai văzut şi care se alinta oglindită-n mare, şi folkul atât de drag inimii mele, din care v-am şi lăsat o frântură.

Şi dimineaţa aia devreme, cu vânt puternic, cu interdicţie de a intra în mare, cu valuri care muşcau din mal şi cu sufletul care mă strângea de atâta frumuseţe încât, dacă nu aş fi avut lângă mine oameni care s-au dat peste cap să mă simt bine, aş fi plâns fără oprire. De frumuseţe şi de drag. De certitudini aduse din larg. Dar m-am abţinut, de teamă să nu se sperie, neînţelegând plânsul în faţa frumuseţii.
A fost bine şi frumos, da. Dar cred că cel mai potrivit răspuns ar fi că a fost cum mi-am dorit să fie.

Şi nu ştiu ce anume, nu garantez că-i gândul meu, dar nici nu ştiu de unde ar fi, a făcut ca azi dimineaţă, pe alarma telefonului, să mă trezesc cu două versuri în gând. Ştiu că visam poezia cu totul, cumva o recitam în vis, dar s-a şters cu totul, numai două versuri mai ştiam. Da, am mai păţit asta şi v-am şi spus. Repet: nu ştiu dacă subconştientul a preluat de undeva ideea, de aia nici nu insist să fac poezie cu versul care-mi place, recunosc, pentru că nu ştiu dacă e al meu sau nu. Dacă-i al meu, sunt tare, ce să zic 😀 dar parcă am ceva îndoieli că-s în stare de asta:
Nu-i nimenea în jur să mai asculte
De-un suflet pus în mâinile-ţi cărunte.

Da, ştiu, ar suna mai bine cu palme, dar eu aşa am visat, cu mâinile cărunte, aşa vă zic.
Deci… cum a fost la mare? Aşa cum mi-am dorit să fie. Sau aşa cum a trebuit să fie 🙂

Publicitate