Am fost „proasta clasei”

Atât m-am gândit şi răzgândit cu postarea asta, că m-am enervat eu pe mine cu atâtea figuri câte am făcut. Am citit la Ana „Ţânţarul şi armăsarul” şi m-am apucat să îi scriu un comentariu care s-a transformat în confesiune. Am luat cu cut şi paste într-un document, mi-am zis că e de prost gust să-i las postare în loc de comentariu şi să-i vorbesc atât de… despre mine, când postarea ei e atât de la subiect şi de argumentată. I-am scris ceva mai puţin şi am zis că rămâne aşa. Când mi-a zis că e în regulă să îl las, l-am pus iar. Înainte să dau send, iar am şters, iar mi s-a părut nepotrivit. Apoi am zis că-l pun aici. Încă nu sunt sigură că va ajunge publicat. Deşi, dacă nu-l public, înseamnă că încă mi-e ruşine de ceva ce n-ar mai trebui să existe, aşa cum n-ar fi trebuit să existe nici atunci. Şi dacă nu-l public, înseamnă că vreau să ascund ceva ce am fost sau sunt, ca şi cum eu admit că acel ceva ar fi de ascuns. Cred că eu acum încerc de fapt puţină terapie, atât 🙂
Aţi citit articolul Anei? Vă rog să o faceţi!

Aţi văzut, Ana vorbeşte despre scandalul recent, şi fără rost, al diplomelor şi festivităţilor şcolare. Nu vreau să dezbat asta, nu asta e ideea. Vreau doar să vă fac o mărturisire. Comentariul care nu a mai apărut la Ana începea, pentru că, spunea ea bine acolo că „elevii nepremiați sunt snowflakes – fulgi de nea – dacă se atacă din atât lucru. Nu, elevii nepremiați nu sunt snowflakes, în general”, aşa: sunt un snowflake. Adică am fost. Nu m-am atacat eu, m-au atacat ceilalţi.
Povestea mea începe în clasa a IV-a când o doamnă profesoară de engleză a înfiinţat o clasă specială, de engleză intensiv. S-a dus pe la toate clasele de a IV-a din oraş (orăşel) şi a lăsat vorbă că se face o clasă „de elită”. La final de clasa a IV-a, am dat examen la engleză, nota s-a adunat cu media generală din a IV-a şi media finală a decis, în ordine, cine intră în acea clasă. S-a format astfel o primă clasă din premianţii tuturor claselor, cum se zvonea prin oraş. Şi aşa era, teoretic. A fost prima, era nevoie să urmeze şi altele deci noi eram obligaţi să fim exemplu.
Matematica nu mi-a plăcut niciodată (în afară de liceu, dar asta e altă poveste) dar momentul în care profesorul de matematică a dat cu capul de tablă o colegă a fost decisiv să se instaleze în inima mea o teamă soră cu fobia. A fost prima dată în viaţa mea de 10 ani (atât aveam în clasa a V-a) când am văzut un bărbat lovind. Eu nu am luat bătaie de la bunici, de la tata, tata nu a lovit-o pe mama niciodată, deci pentru mine ăla a fost un moment pe care nu-l uit. A fost un blocaj. Îmi era groază de el. Bine, nici minte pentru formule, radicali, funcţii, nu am avut. Deci da, a fost şi la mine parte de vină pentru tot ce urmează, nu arunc vina numai pe alţii. Am dus-o la mate cu 7 pe la lucrări, 6, şi 5 în teză.
A fost şoc şi groază. Pentru că fiind prima clasă specială, toţi, dar toţi profesorii, care râvneau la clasa asta de ceva vreme, îşi doreau să aibă cu ce se lăuda. Cu notele noastre.
Şi de aici urmează confesiunea.

Sunt un snowflake. Adică am fost. Nu m-am atacat eu, m-au atacat ceilalţi. Acum, după ani mulţi, înţeleg cât de perfect neimportanţi şi perfect idioţi au fost ei. Dar atunci, la 10-11 ani, nu am înţeles asta. Şi m-au dărămat atât de mult încât şi acum, după atât de mulţi ani, mai există urme uşoare rămase de la rănile alea.
Printre altele ca un aspect legat şi de blog, motivul principal pentru care încă nu există o carte cu poeziile mele, proaste, bune, cum or fi, ăsta e şi de acolo mi se trage. De la faptul că mi s-a spus în mod repetat că sunt proastă, că nu sunt bună de nimic, că sunt incapabilă, codaşa clasei. Ştiţi cam cum se simte asta la 11 ani? Nu, nu, nu părinţii mi-au spus-o. Toţi ceilalţi. Care, la anii ăia, din păcate contează.
Chiar şi în facultate, luna iunie, mirosul de tei, mă făceau să tremur din nimic. Pentru că la anii ăia mici, 11 ani, luna asta a fost luna în care am simţit cea mai mare ruşine pe care nu cred că meritam să o simt doar pentru că am fost un copil normal care nu a putut excela la toate materiile. Mă doare şi acum să o spun şi să o scriu.
Nu, nu spun că trebuie scoase diplomele, premierea, coroniţele. Nu trebuie nimic. Şi, sincer, nu mai am motive de subiectivism deci facă ce or vrea.

Da, altele sunt problemele mai importante. Şi una dintre ele e fix la noi, la fiecare dintre noi. Să înţelegem că un copil nu e un robot. „Dar mulți sunt într-adevăr neapreciați, fiindcă nu pot asimila toate materiile pentru o notă mare și, în consecință, o medie mare. Cei mai mulți au însă destule talente pe rol, pe care și le vor manifesta mai târziu”, mai spune Ana.
Exact! Problema vine când un dascăl, sau mai mulţi, au nevoie ca tu, copil normal, să ai toate mediile mari. Nu pentru tine, pentru ei, să dea bine-n portofoliul lor. Şi pentru că nu poţi, eşti tratat ca un nimic.
Media ta e pe uşa şcolii orăşelului tău, şcoală care e în centrul oraşului, să vadă toţi, să ştie toţi, la careu se strigă toate mediile, să audă toţi ce medii mari au elevii acelei clase perfecte, dar tu eşti ultima strigată şi eşti ultima în şirul ăla lung, admirat de toată suflarea, tatăl tău are o meserie care-l expune şi asta, în mintea unora, înseamnă că trebuie să aibă un copil exemplar, şi exemplar înseamnă 10 pe linie, mama ta la fel, oraşul vuieşte că tu, copil la 11 ani eşti prost, că eşti la coada clasei, şi tu, copil la 11 ani, crezi că eşti o ruşine şi nu-ţi doreşti decât să mori, pentru că nu meriţi nimic. Da, aţi citit bine. Şi da, eu am fost. Eu, asta veselă pe care o ştiţi. Am simţit asta. Şi nu, nu părinţii mi-au spus-o. Nu era nevoie, o auzeam afară, la joacă, de la copiii din cartier, că sunt proasta clasei, că ce ruşine, că nu e cazul să mai deschid gura.
Afli târziu că cei care râdeau de tine aveau de fapt medii mult mai mici, dar fiind în clase normale, erau, evident, în alte poziţii. Dar când afli asta, nu mai contează. Că atunci ştii că un copil nu se judecă după note. Sau un om după funcţii. Dar atunci… atunci te-au distrus toate astea. Şi pentru că tu chiar te credeai vinovat, nu ai putut riposta. Şi nici n-ai spus nimănui. Să nu superi mai mult decât credeai că ai supărat. Deşi cei mai iubiţi ai tăi nicio secundă nu ţi-au spus că ai supărat. Dar ei nu ştiau cât de tare te loveau ceilalţi cu ce spuneau.

Şi după ani mulţi, uşor-uşor pricepi că a fost o aberaţie ce s-a întâmplat, că ai şi tu un loc al tău în lume, că eşti şi tu bun la ceva, că uite, la liceu ai fost printre primii, că la facultate a fost bine. Dar deşi crezi că ai priceput şi ştii că nu contează notele, când cel mai dur profesor din facultate ţi-a spus ceva de mândru că i-ai fost student la master şi iei examen de master cu 10, tu ieşi afară şi plângi în hohote că parcă nu prea meriţi. Şi asta la ani mulţi după episodul ăla. Şi la ani şi mai mulţi uite, nişte străini, aici pe blog, îţi spun că ai avea talent. Şi totuşi, ai încă momente când copilul ăla se îndoieşte grav.
Să fie uşor de înţeles, media cu care am fost ruşinea clasei a fost 9,30. Nu a contat asta, am fost ultima. Şi aşa m-am simţit şi-n a 6-a, că aşa mă priveau toţi. Şi am învăţat să cred despre mine că nu-s în stare, că sunt incapabilă.

Nu susţin că trebuie scoase diplomele. Nu susţin nimic. Am vrut să văd şi scris toate astea. Pentru mine. Şi poate, dacă nu vă supăraţi, să vă rog, din toată inima mea, să nu judecaţi copiii altora, sau pe ei, după nişte note. Sigur, sunt de lăudat copiii pentru reuşite, absolut! Merită laude, merită premii. Dar nu-i judecaţi pe cei care nu-s elite. Că nu toţi pot fi. Eu nu am fost. Dar la ceva tot cred că sunt bună şi eu,  şi fără 10 pe linie.

Mulţumesc pentru răbdare! Ana, mulţumesc!

Foto