Am fost „proasta clasei”

Atât m-am gândit şi răzgândit cu postarea asta, că m-am enervat eu pe mine cu atâtea figuri câte am făcut. Am citit la Ana „Ţânţarul şi armăsarul” şi m-am apucat să îi scriu un comentariu care s-a transformat în confesiune. Am luat cu cut şi paste într-un document, mi-am zis că e de prost gust să-i las postare în loc de comentariu şi să-i vorbesc atât de… despre mine, când postarea ei e atât de la subiect şi de argumentată. I-am scris ceva mai puţin şi am zis că rămâne aşa. Când mi-a zis că e în regulă să îl las, l-am pus iar. Înainte să dau send, iar am şters, iar mi s-a părut nepotrivit. Apoi am zis că-l pun aici. Încă nu sunt sigură că va ajunge publicat. Deşi, dacă nu-l public, înseamnă că încă mi-e ruşine de ceva ce n-ar mai trebui să existe, aşa cum n-ar fi trebuit să existe nici atunci. Şi dacă nu-l public, înseamnă că vreau să ascund ceva ce am fost sau sunt, ca şi cum eu admit că acel ceva ar fi de ascuns. Cred că eu acum încerc de fapt puţină terapie, atât 🙂
Aţi citit articolul Anei? Vă rog să o faceţi!

Aţi văzut, Ana vorbeşte despre scandalul recent, şi fără rost, al diplomelor şi festivităţilor şcolare. Nu vreau să dezbat asta, nu asta e ideea. Vreau doar să vă fac o mărturisire. Comentariul care nu a mai apărut la Ana începea, pentru că, spunea ea bine acolo că „elevii nepremiați sunt snowflakes – fulgi de nea – dacă se atacă din atât lucru. Nu, elevii nepremiați nu sunt snowflakes, în general”, aşa: sunt un snowflake. Adică am fost. Nu m-am atacat eu, m-au atacat ceilalţi.
Povestea mea începe în clasa a IV-a când o doamnă profesoară de engleză a înfiinţat o clasă specială, de engleză intensiv. S-a dus pe la toate clasele de a IV-a din oraş (orăşel) şi a lăsat vorbă că se face o clasă „de elită”. La final de clasa a IV-a, am dat examen la engleză, nota s-a adunat cu media generală din a IV-a şi media finală a decis, în ordine, cine intră în acea clasă. S-a format astfel o primă clasă din premianţii tuturor claselor, cum se zvonea prin oraş. Şi aşa era, teoretic. A fost prima, era nevoie să urmeze şi altele deci noi eram obligaţi să fim exemplu.
Matematica nu mi-a plăcut niciodată (în afară de liceu, dar asta e altă poveste) dar momentul în care profesorul de matematică a dat cu capul de tablă o colegă a fost decisiv să se instaleze în inima mea o teamă soră cu fobia. A fost prima dată în viaţa mea de 10 ani (atât aveam în clasa a V-a) când am văzut un bărbat lovind. Eu nu am luat bătaie de la bunici, de la tata, tata nu a lovit-o pe mama niciodată, deci pentru mine ăla a fost un moment pe care nu-l uit. A fost un blocaj. Îmi era groază de el. Bine, nici minte pentru formule, radicali, funcţii, nu am avut. Deci da, a fost şi la mine parte de vină pentru tot ce urmează, nu arunc vina numai pe alţii. Am dus-o la mate cu 7 pe la lucrări, 6, şi 5 în teză.
A fost şoc şi groază. Pentru că fiind prima clasă specială, toţi, dar toţi profesorii, care râvneau la clasa asta de ceva vreme, îşi doreau să aibă cu ce se lăuda. Cu notele noastre.
Şi de aici urmează confesiunea.

Sunt un snowflake. Adică am fost. Nu m-am atacat eu, m-au atacat ceilalţi. Acum, după ani mulţi, înţeleg cât de perfect neimportanţi şi perfect idioţi au fost ei. Dar atunci, la 10-11 ani, nu am înţeles asta. Şi m-au dărămat atât de mult încât şi acum, după atât de mulţi ani, mai există urme uşoare rămase de la rănile alea.
Printre altele ca un aspect legat şi de blog, motivul principal pentru care încă nu există o carte cu poeziile mele, proaste, bune, cum or fi, ăsta e şi de acolo mi se trage. De la faptul că mi s-a spus în mod repetat că sunt proastă, că nu sunt bună de nimic, că sunt incapabilă, codaşa clasei. Ştiţi cam cum se simte asta la 11 ani? Nu, nu, nu părinţii mi-au spus-o. Toţi ceilalţi. Care, la anii ăia, din păcate contează.
Chiar şi în facultate, luna iunie, mirosul de tei, mă făceau să tremur din nimic. Pentru că la anii ăia mici, 11 ani, luna asta a fost luna în care am simţit cea mai mare ruşine pe care nu cred că meritam să o simt doar pentru că am fost un copil normal care nu a putut excela la toate materiile. Mă doare şi acum să o spun şi să o scriu.
Nu, nu spun că trebuie scoase diplomele, premierea, coroniţele. Nu trebuie nimic. Şi, sincer, nu mai am motive de subiectivism deci facă ce or vrea.

Da, altele sunt problemele mai importante. Şi una dintre ele e fix la noi, la fiecare dintre noi. Să înţelegem că un copil nu e un robot. „Dar mulți sunt într-adevăr neapreciați, fiindcă nu pot asimila toate materiile pentru o notă mare și, în consecință, o medie mare. Cei mai mulți au însă destule talente pe rol, pe care și le vor manifesta mai târziu”, mai spune Ana.
Exact! Problema vine când un dascăl, sau mai mulţi, au nevoie ca tu, copil normal, să ai toate mediile mari. Nu pentru tine, pentru ei, să dea bine-n portofoliul lor. Şi pentru că nu poţi, eşti tratat ca un nimic.
Media ta e pe uşa şcolii orăşelului tău, şcoală care e în centrul oraşului, să vadă toţi, să ştie toţi, la careu se strigă toate mediile, să audă toţi ce medii mari au elevii acelei clase perfecte, dar tu eşti ultima strigată şi eşti ultima în şirul ăla lung, admirat de toată suflarea, tatăl tău are o meserie care-l expune şi asta, în mintea unora, înseamnă că trebuie să aibă un copil exemplar, şi exemplar înseamnă 10 pe linie, mama ta la fel, oraşul vuieşte că tu, copil la 11 ani eşti prost, că eşti la coada clasei, şi tu, copil la 11 ani, crezi că eşti o ruşine şi nu-ţi doreşti decât să mori, pentru că nu meriţi nimic. Da, aţi citit bine. Şi da, eu am fost. Eu, asta veselă pe care o ştiţi. Am simţit asta. Şi nu, nu părinţii mi-au spus-o. Nu era nevoie, o auzeam afară, la joacă, de la copiii din cartier, că sunt proasta clasei, că ce ruşine, că nu e cazul să mai deschid gura.
Afli târziu că cei care râdeau de tine aveau de fapt medii mult mai mici, dar fiind în clase normale, erau, evident, în alte poziţii. Dar când afli asta, nu mai contează. Că atunci ştii că un copil nu se judecă după note. Sau un om după funcţii. Dar atunci… atunci te-au distrus toate astea. Şi pentru că tu chiar te credeai vinovat, nu ai putut riposta. Şi nici n-ai spus nimănui. Să nu superi mai mult decât credeai că ai supărat. Deşi cei mai iubiţi ai tăi nicio secundă nu ţi-au spus că ai supărat. Dar ei nu ştiau cât de tare te loveau ceilalţi cu ce spuneau.

Şi după ani mulţi, uşor-uşor pricepi că a fost o aberaţie ce s-a întâmplat, că ai şi tu un loc al tău în lume, că eşti şi tu bun la ceva, că uite, la liceu ai fost printre primii, că la facultate a fost bine. Dar deşi crezi că ai priceput şi ştii că nu contează notele, când cel mai dur profesor din facultate ţi-a spus ceva de mândru că i-ai fost student la master şi iei examen de master cu 10, tu ieşi afară şi plângi în hohote că parcă nu prea meriţi. Şi asta la ani mulţi după episodul ăla. Şi la ani şi mai mulţi uite, nişte străini, aici pe blog, îţi spun că ai avea talent. Şi totuşi, ai încă momente când copilul ăla se îndoieşte grav.
Să fie uşor de înţeles, media cu care am fost ruşinea clasei a fost 9,30. Nu a contat asta, am fost ultima. Şi aşa m-am simţit şi-n a 6-a, că aşa mă priveau toţi. Şi am învăţat să cred despre mine că nu-s în stare, că sunt incapabilă.

Nu susţin că trebuie scoase diplomele. Nu susţin nimic. Am vrut să văd şi scris toate astea. Pentru mine. Şi poate, dacă nu vă supăraţi, să vă rog, din toată inima mea, să nu judecaţi copiii altora, sau pe ei, după nişte note. Sigur, sunt de lăudat copiii pentru reuşite, absolut! Merită laude, merită premii. Dar nu-i judecaţi pe cei care nu-s elite. Că nu toţi pot fi. Eu nu am fost. Dar la ceva tot cred că sunt bună şi eu,  şi fără 10 pe linie.

Mulţumesc pentru răbdare! Ana, mulţumesc!

Foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

62 de răspunsuri la Am fost „proasta clasei”

  1. Mona zice:

    Aici nu am cuvinte, dar îți scriu cât de repede pot un mail. Pentru că te iubesc 😊❤️
    Te îmbrățișez, draga mea!

    Apreciat de 1 persoană

  2. anasylvi zice:

    Sa nu se inteleaga cumva ca eu am zis ca cei care se ataca sunt „snowflakes”. Asta am citit-o pe undeva pe fb, o sa pun un sic! ca sa fie mai clar. Uite ca postarea asta ma face pe mine sa ma atac, sa ma enervez si mai tare pe toti cei care lipesc etichete de tot felul. Si pe mine povestea asta cu premiile m-a scarbit atat de rau, dar in sens opus. Anume am fost prima din clasa (intr-o clasa normala, nu de elite) in clasele 1-8. Nu fiindca imi pasa de note, dar pur si simplu imi era usor sa invat pentru cerintele lor de note bune. Multi ma detestau. Cand au aflat ca ma si jucam, faceam si altele si nu stateam pana tarziu sa invat, dar ca imi intrau toate rapid in cap m-au detestat si mai tare. Eram prietena cu cei in situatii de corigenta, nu cu ceilalti premianti. La liceu mi-am bagat picioarele, cum s-ar zice si nu mi-am mai batut capul mai deloc cu scoala, mai putin in a XII-a, cand am reinceput sa invat cat de cat (pentru BAC). Chiuleam, mergeam la pescuit si faceam tot ce imi trecea prin cap. Intr-a XI-a am avut si corigente pe semestrul 2, fiindca aveam 7 si 8 pe primul si nu mi-a pasat. Imi amintesc ca la chimie am avut un 4 si i-am zis profei sa-mi dubleze nota.
    Credeti ca nu mi-a mai pus lumea etichete? Mi-au pus, dar mie nu-mi mai pasa. Am avut satisfactia sa nu mai calc pe la ceremoniile lor pana in a XII-a, cand am reusit cumva sa iau mentiune (media de la obiectele pentru BAC a ajutat, probabil). Ecco. As mai avea cate ceva de zis, dar comit eu pacatul unui comentariu cat casa.
    Ah, si nu, nu sunt geniu, doar am un IQ bunicel. Aveam si memorie buna (acum nu mai e cazul, din motive diverse s-a dus pe garla).
    Am fost oare un snowflake mai ciudatel si eu? Posibil, dar apoi am devenit icicle. 😀

    Apreciat de 4 persoane

    • Dacă notele ar fi confidențiale, multe probleme ar fi rezolvate, inclusiv cele ale copiilor numiți tocilari de ceilalți.
      Și? Ce cât au contat toate notele strigate cu mare mândrie sau scârbă la ședințele cu părinții? Alea au făcut din noi oamenii care suntem azi?
      Nu spun că e ok să o ardem cu distracții, fără să învățăm. Dar notele nu sunt oglinda cunoștințelor. Cu 9,30 în clasă normală aș fi luat premiu 3 sau mențiune. Aici am fost ultima. Deci sunt proastă sau premiantă? O tâmpenie. Noi primeam culegeri suplimentare. Colegii de la alte clase nu făceau din ele.
      Un elev de 10 la un liceu considerat bun, cel mai bun, față de unul de 10 la un liceu slăbuț? E o diferență?
      Nu, Ana, eu nu am înțeles că tu ai zis!!! Dar bine că ai scris, să nu înțeleagă ceilalți greșit. 😉

      Apreciat de 4 persoane

      • anasylvi zice:

        Ce sa zic, probabil nu am avut stofa de premiant. Aveam un temperament coleric, era vai si-amar cu mine. Probabil acea definitie ‘branza buna in burduf de caine’. La scoala ma simteam ca o ciudatenie. Ma refugiam in cartier, unde nimeni nu stia ce note am si eram doar un alt copil ca oricare. Te pup si te imbratisez! ❤

        Apreciat de 1 persoană

  3. Issabela zice:

    Doamneee… fix traumele pe care cei care idealizează trecutul nu le înțeleg. Mai rău, nici nu le cred. Prostii, zic ei.
    Eu, dacă poți să crezi, am colegi de generală care spun că „și ce dacă mă baga-n cancelarie și mă usca în bătaie, meritam!” Dar am și din cei plecați in afară, care au dat sute de dolari să se vindece de traumele astea. Deci… noi intre noi nici măcar nu ni le vedem…
    Îmi pare enorm de rău de aberația pe care ai trăit-o. Mi-ai readus toată atmosfera de atunci… și ar fi romane de povestit.
    Am (avut) și eu traume. De alte naturi. Dar am văzut pe pielea mea că, orice prezent îți faci, o parte, fie ea infimă, din copilul care-ai fost e acolo. Pe poziție, ca soldatul în așteptare. El trebuie lecuit, nu omul mare.
    În altă ordine, ca să și zîmbim, îți garantez eu că azi nu mai există sentimentul notelor. Mici sau mari – deloc. Printre copii. Doar pe la vîrfuri, pe ici, colo, și ăia stîrniti de părinți cu „îti strici media”… De altfel, e vina părinților în aproape toate cele.
    Oprește-mă, că n-am de gînd… 😀 Dă-mi să corectez o carte de poezii, ca să tac 😀💚💚💚

    Apreciat de 8 persoane

    • Hahahaha, vezi că am ditamai documentul, grație cuiva drag mie, de aici, care nu știu dacă mă lasă să-i zic pe nume. Fo 300 de pagini. 😂😂😂
      Serios că nu mai e așa cu notele? Ceee mă bucur!
      Copilul ăla al meu e bine. Dar mai apare când e vorba să recunosc că știu, că pot, că sunt în stare. Dar eu nu, eu nu fac așa. Adică sunt bine, asta vreau să zic.
      Gata, mă pun sa beau ceva, am ajuns la chefuleț. Scurt, că mâine lucrez. Pisici! 😁
      Te pup, Issa! Mulțumesc!

      Apreciat de 2 persoane

  4. Faptul important este sinceritatea cu care crezi tu în tine și nu cum cred ceilalți despre tine care nu te cunosc cum te cunoști tu.

    Apreciat de 3 persoane

  5. Ecoarta zice:

    Te iubesc din tot sufletul, draga mea cea dragă! Te îmbrățișez cu inima, draga mea cea dragă! Și cu toate astea îți lipesc pe sufletul și inima ta eticheta: ești cea mai grozavă! Ești un om frumos și talent!
    Despre câte etichete am avut lipite de frunte, am scris pe blog cândva. Dacă cineva crede că părăsind țara am scăpat de ele, se înșală! Mi-au lipit altele. Dar acum nu mă mai interesează. Îți scriu una: fostul meu soț a fost pictor. Unul foarte bun și foarte apreciat. Orice încercare a mea de „a produce” artă era etichetată așa: „păi no, doar i le face bărbat-so, că n-a lăsa-o ca pe-o proastă!” Drumul meu de acolo la ceea ce sunt astăzi a fost lung și dificil. Dar …dar nici după ce-am ajuns aici n-am scăpat ușor…este o poveste despre care încă nu sunt pregătită să vorbesc! Dar cineva știe acea poveste. A trecut abia un an, un an în care m-am regăsit!
    Fruntea sus, fată frumoasă, în nebunia acestei lumi, nu ești singură: suntem mulți lângă tine și ca tine!

    Apreciat de 3 persoane

    • Te iubesc şi eu, draga mea! Şi-ţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele astea atât de calde şi bune! Mulţumesc!
      Doamne, prin ce-ai trecut! Şi nu ştiu tot. Sunt sigură că povestea e mult mai grea. Dar sper că ai trecut peste ea, că e bine, că eşti bine!
      Da, fruntea sus! 😉
      Mulţumesc! Te pup!

      Apreciat de 1 persoană

  6. Potecuț drag… nu voi spune nimic despre confesiunea ta, dar te îmbrățișez tare.
    Despre sistem eu cred că moderația e ca în toate – ESENȚIALĂ.
    Cunosc două sisteme de învățământ, fiecare cu tare multiple.
    În Ro e o nevoie aproape viscerală de diplome și coronițe și, ca să nu fie cu supărare, se dau în exces. Am văzut clasa (întâi, e drept) în care toți elevii au primit premiul întâi și coronițele aferente.
    Apoi să nu vorbim de pile și pilule la note… am fost profesor de liceu și parte din comisii de bac… așa că știu bine despre ce e vorba.
    În Canada nu există premiu, nici coroniță, nici ședință cu părinții. Există programare individuală părinte profesor – la fiecare materie, în care sunt discutate aptitudinile copilului și eventualele probleme. Copiii nu știu ce notă a primit colegul (decât dacă el vrea să spună), sunt educați că fiecare este special și fiecare dă atât cât poate și este ok. Prea multă permisivitate, însă, ucide competiția, necesară și aia…

    Apreciat de 3 persoane

  7. April zice:

    Asa, ai luat-o pe urmele mele cu terapia pe blog. Te simti mai bine acum ca ai marturisit, este? 😁
    Pe mine ma lasa rece toata discutia asta despre premii si coronite, sunt alte probleme mult mai importante. Dar asa sunt romanii, strecoara tantarul si inghit camila, cum scrie si in Biblie.
    Eu am fost foarte buna la scoala, si cu toate acestea familia mea nu era multumita. Mama ar fi vrut mai multa dragoste de la mine, frate-meu ar fi vrut sa invat sa-mi repar singura masina si sa nu-l mai chem pe el, sora mea cea mare sa fac cum imi comanda ea etc. Dupa multi ani am invatat si eu sa nu mai tin cont de pretentiile nimanui si sa iau propriile decizii, dupa cum mi-e mie mai bine.

    Apreciat de 1 persoană

    • Sunt alte probleme mult mai importante acum, la anii noştri, după tot ce-am învăţat între timp. Atunci nu simţeam aşa. Şi de aia unele probleme ne-au rămas nerezolvate. Că mereu era altceva mult mai important…
      Da, sigur că părerile altora despre noi nu contează. Deşi, dacă recunoaştem, undeva în adâncul nostru contează şi acum. Atunci însă erau definitorii.
      Terapie de scrisul în general. Deci am început din 2013 cu asta 😀

      Apreciat de 1 persoană

  8. imaginarycoffee zice:

    Coronița de sfârșit de an… eu fără aia nu mă duceam la serbare. Primeam, nu primeam premiu, eu purtam coroniță. Și eram cea mai fericită! 🙂

    Apreciază

  9. MNiko zice:

    Chiar dimineata spuneam ca principala problema a aparitiei acestor frustrari pleaca de la parinti si se datoreaza tocmai claselor de excelenta. Toti vor sa creada desprepropriul copil ca e cel mai bun, ca are mai multe sanse de invatare la clasa de excelenta si ii inscriu de mici la astfel de clase apoi ii obosesc cu meditatii sa poata face fata si la final, tot parintii sunt primii frustrati ca nu e pe podium desi a muncit mult. Si cei de dinaintea lui au muncit poate mai mult. Chiar in ziua de premiere m-am lovit de o chestie de genul, La inceputul clasei a V-a la noi la scoala s-a facut clasa de engleza intensiv, clasa de germana si restul. Bine-nteles ca cei mai buni s-au dus la clasa de engleza intensiv. Clasa de germana … la liceu sunt prea putine optiuni de germana, si recupararea a patru ani de franceza ar fi destul de dificila. Am trecut cu cea mare exact prin situatia aceasta. Cea mica…nu e fan limbi straine. Nu a vrut cu niciun chip la clasa de intensiv engleza, asa ca am renuntat eu sa o mai indemn spre acea clas. In final ea a ajuns in clasa cu „restul” Un colectiv dificil cu copii problema, dar singura varianta convenabila pentru ea. S-a adaptat foarte bine si a terminat cu premiul doi, 9.78. La plecare ne-am intalnit cu mamica unei foste colege care a tinut neaparat sa stie cu ce media a terminat, pt ca fata ei, la clasa de intensiv engleza abia a luat mentiune cu aceeasi media. Se vedea frustrarea parintelui enorm in acest caz. Insa e exact ceea ce spuneam la inceput, alegerea de a fi intr-o clasa de excelenta.
    Domnisoara cea mare a reusit sa intre la un liceu foarte bun din oras, o clasa de bilingv. Copii foarte buni. Cu aceeasi medie se situeaza undeva pe la mijlocul clasei in ierarhie. Mi-a placut sa vad la acesta clasa colegialitatea, prieteneia dintre ei si sincerile felicitari pe care si le-au acordat unul altuia de la cel care a terminat cu 10 pana la utimul din clas. Toti 29 strigati cu macar mentiune. Dar, asa cum spuneam, e o clasa de top, cu unii dintre cei mai buni elevi din generatia lor. Pentru ca din pacate, modalitatea actuala de admitere la liceu exact asta face, creeaza clase de excelenta la licele de top.
    Scuze pentru mesajul lung. Mi-ai dat posibilitatea sa ma racoresc si eu.
    O seara faina!

    Apreciat de 2 persoane

    • Eu nu pot da vina pe părinţii mei că au crezut că engleza intensiv mă va ajuta şi au făcut-o pentru binele meu. Şi chiar m-a ajutat. Nu ei sunt vinovaţi. În cazul meu. În alte cazuri nu ştiu, nu am fost în papucii lor să-i pot judeca.
      Problema au fost ceilalţi. Şi nu primeam note din burtă, pentru a da bine. Din contră, eram storşi pe toate părţile, se cerea imposibilul. De aia zic că media mea, şi ultima din clasă, într-o clasă normală era de premiu. Şi totuşi, cu mentalităţile nu ne jucăm. Că taie-n carne vie.
      Mie şi comparaţia asta între copii şi premiile lor mi se pare o mizerie. Să îţi zic ceva: pe vremea mea, la BAC nu existau camere ca acum. La o probă scrisă, într-o sală, a supravegheat cel mai mişto prof din liceu. Care i-a ajutat pe elevi. Pentru că ştia că bac-ul e o glumă bună care i-ar putea încurca rău pe unii la intrarea-n facultate. În altă clasă nu a mişcat nimeni. Cine a luat 10 la istorie că a copiat şi pe urmă a intrat la medicină şi e medic de top acum e mai deştept decât unul care a luat 7, că nu s-a putut mişca, şi e actriţă cunoscută acum?
      Ce înseamă comparaţiile asta? Al meu e mai bun că are media aia, al tău mai prost că are media aia? Uite cum, aceeaşi medie, într-o clasă e de premu şi de laudă, în alta e de ruşinea oraşului. Nu contează deloc ce ştie acel copil? Că prin unele părţi, pentru un 10 munceşti de rupi, în altele e destul să fii cuminte.
      Îţi mulţumesc mult! Să ai o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

      • MNiko zice:

        Nici eu nu dau vina pe parintii tai sau pe parintii din ziua de azi care isi doresc ce e mai bine pentru copilul lor si care il sprijina si il indruma spre astfel de clase ca are potential pentru asa ceva. Pe mine ma deranjeaza acei parinti care se falesc cu asta si pun presiune pe copii sa exceleze. Mamica despre care vorbeam in comentariul anterior este genul de mama care isi asteapta copilul la scoala si primul lucru pe care il verifică e carnetul sa nu apara cumva un B. Efectiv 4 ani de primar asta a facut si era mereu cu intrebari cum s-a descurcat sau ce a facut fiecare copil din clasa. Sincer ajunsesem noi ceilalti parinti sa o evitam. Astfe de parinti sunt cei care strica si care duc la suferinte si a propriilor copii, dar si a altora pentru ca influenteaza si opinia celorlalti despre copii ca tine, care desi aveai medie de premiu, si erai sustinuta de parintii tai ( parinti minunati inteleg care au stiut sa te aprecieze pentru ceea ce esti si sa iti arate acest lucru), dar auzind ceea ce se vorbeste in jur, inevitabil te-a atacat.
        Eu incerc cu fetele sa nu fac comparatii. Vorbesc cu ele si tot ce ”compar” e sa le intreb daca s-ar fi putut descurca mai bine in aceeasi situatie. Da, le laud pentru notele mari, dar daca vin acasa si cu o nota mai mica, le spun doar ca data viitoare sa se pregateasca mai bine. Incerc sa le invat ca important e ceea ce stiu ele, cu ce raman, nu notele.

        Apreciază

        • Auoleu! Of, nu știu ce să zic, sincer! Mi-e milă de acel copilaș! Și da, dacă spui că se interesează și de alți copii, e clar că pentru ea contează imaginea mai mult decât altceva. Și e trist și periculos…
          Seară frumoasă îți doresc!

          Apreciat de 1 persoană

      • MNiko zice:

        Exemplul pe care il dai tu cu cine e mai destept e ca in povestea aia cu a judeca pestele dupa abilitatea de a urca in copaci. Si pe mine daca ma intrebi de limbi straine sau Limba Romana ( ca materie de studiu) sunt pe langa subiect, Dar intreaba-ma de matematica si va fi alta poveste. La fel si medicul si actorul. Fiecare are abilitatile lui care nu se pot compara cu ale celuilulat.

        Apreciat de 1 persoană

  10. Diana zice:

    Oh, Potecuta! Daca e bine copilul care ai fost… publica volume de poezii! ❤
    Io zic ca-i fain sa fii "proasta clasei" cu media generala peste 9! Sa fii sanatoasa! Da, imi dau seama ca la acea varsta a fost complicat.
    Cat despre festivitatile discutate intens… Poate ca ar trebui gasita o "metoda" mai altfel, care sa incurajeze concurenta, dar sa nu-i duca la disperare pe unii dintre cei care nu sunt buni la toate, ci doar la ceva anume.
    Personal, nu mi-a păsat nici atunci si nu prea-mi pasă nici acum de diplome si festivitati (rar ma "prindeau" la orice fel de festivitati incepand din clasa a doua), dar imi pasă 'ca le pasă altora. 🙂
    Weekend placut iti doresc!

    Apreciat de 2 persoane

    • Nu festivităţile sunt de vină, Diana! Ci tot ce e dincolo sau dincoace de ele. Ţăţismele sunt vinovate. Vecinii care te întreabă ce premiu ai luat şi apoi toacă informaţia peste gard sau în faţa blocului şi vin cu mizerii ca: bine că îi cumpără de toate şi n-a fost în stare nici de premiu, ţăţismele dintre profesori care tratează un elev de 10 ca pe un rege şi pe unul de 7 ca pe un nimic. Şi sincer, serios că un elev cu 10 pe linie e perfect la tot? Serios? Elevul ăla chiar e pasionat şi de mate şi de istorie şi de desen şi de muzică şi de sport şi de chimie şi de geografie şi de engleză şi de română? Mă îndoiesc. Dar aşa să fie, ce să zic?
      Îţi mulţumesc mult! Weekend frumos! Te pup!

      Apreciat de 2 persoane

      • Diana zice:

        Corect. Cu sau fara festivitati țățismele vor exista.
        E clar ca nu prea e posibil ca asa de multi elevi sa fie foarte buni la toate! Notele maxime primite doar pentru a nu le „strica” media generala (sau din cine stie ce alte motive 😉 ) cred ca fac mai rau copiilor, pentru viitor.
        Ha! In anii de scoala intrebari despre note, despre „la ce scoala/liceu esti” si mai apoi: „unde lucrezi? cat castigi?” Chiar nu stiu le ce le foloseste unora raspunsul la astfel de intrebari. A! Pentru barfa, probabil, pentru a avea subiecte de discutat.
        Multumesc. Duminica frumoasa in continuare! ❤

        Apreciat de 2 persoane

  11. condeiblog zice:

    S-a întâmplat că am citit mai înainte articolul Anei și am avut același imbold, de a mă arunca și eu în discuție. Reușisem totuși să mă abțin. Am zis că-i bine cum a pus ea problema și să nu mai vin cu alte adăugiri de ordin personal, că prea numai asta fac în ultimul timp. Dar când citesc și la tine, ori mai văd și prin alte comentarii de aici că este atinsă aceeași problematică, îmi dau seama că e bine să vorbim totuși despre aceste lucruri. Că poate fără să ne fi pus asta în intenție, reușim aici o terapie de grup, cum spunea April. Pentru că au fost lucruri importante și lucruri care ne-au durut și ne-au rușinat cândva. Atâta cât să le îngropăm prin unghere de conștiință. Desigur că le-am dat dat noi o prea mare importanță. Mulți alții ar zice că erau niște prostioare, ce facem atâta caz de ele? Tocmai de aceea acest gen de confesiuni nu și-ar avea locul și rostul pe Facebook, spre exemplu. Însă pentru noi, extasensibili și visători cum eram și pe atunci, ele au contat enorm. Pentru prima notă mică, mie mi-a fost atât de rușine încât am vrut să mă sinucid. A fost o traumă imensă de la momentul când a fost pusă ea în catalog și până la descoperirea în fața părinților. Acea taină apăsătoare! Știți cum e cu traumele, nu? Instinctul ne face să le dosim. Îmi aduc aminte extraordinar de multe din peroada aceea a copilăriei, dar asta nu mai știu să spun, dacă atunci am mărturisit eu însumi pocinogul, ori tot profesorul a fost cel care m-a și pârât tatălui meu. Profesorul meu de geografie… El a ajuns primar cu niște ani în urmă, iar eu am avut niște lucrări în zonă și am colaborat împreună. Colegialitate peste ani. 🙂 Își aducea aminte că i-am fost elev, bun încă, însă doar atât. Aș fi vrut să-i împrospătez mai mult memoria. Să-i zic de povestea aceea atât de cumplită pentru mine. Că de fapt, atunci doar m-a fâstâcit fiindcă mă luase prea tare și că dacă mi-ar fi lăsat doar puțin timp cât să-mi revin, aș fi știut. Doar citisem lecția, ce naiba! 😦 Se făcuse dintr-o dată un gol în capul meu. Bâjbâiam înspăimântat și nu mai găseam nimic prin acel întuneric declanșat de emoție. Asta s-a întâmplat atunci, dar nici după zeci și zeci de ani, nu reușisem să scap de jena că mă văzuse prost. Și de asta nici nu am mai răscolit trecutul… Evident că ulterior, nota aceea mică a mai fost urmată și de altele, la urma urmei am fost un elev obișnuit, nu asta e problema cu ea. Însă a fost prima de la care mi-am zis că mintea mea nu e chiar așa de bună și nota care mi-a slăbit încrederea în mine. Nota și comentariile însoțitoare, țin să precizez! Și știu că de atunci mi-a fost întotdeauna puțin mai greu, fiindcă la orice, trebuia mai înainte să scap de gândul că nu aș fi în stare.
    Potecuța, cartea aceea a ta, chiar trebuie să se materializeze. Îți spun cu mâna pe inimă că te consider foarte valoroasă. ❤

    Apreciat de 3 persoane

    • Mulţumesc din suflet pentru această confesiune! Da, cred că ne face bine să ne spunem unii altora despre astea. Nu pentru vindecare, dar măcar aflăm că au trecut şi alţii prin asta şi au simţit la fel ca noi deci nu am fost noi problema. Că oricât de neînsemnate ar părea acum, atunci au fost sinonime cu un dezastru. Şi da, exact, era nevoia de a ascunde toate astea. Aşa credeam atunci, aşa simţeam, aşa ne amăgeam că vor rămâne ascunse. Nu au rămas.
      Nu ştiu cum ar fi fost dacă ar fi avut loc acea discuţie. Poate profesorul ar fi râs, ar fi spus că nici vorbă de asta, că el niciodată nu a considerat un elev a fi prost doar pentru că nu a ştiut ceva. Şi nu ar fi fost mulţumitor răspunsul lui, oricât de sincer ar fi fost. Pentru că acel copil de atunci nu de explicaţia asta are nevoie.
      Mulţumesc mult! Contează enorm aprecierea! Şi nu, nu mă îndoiesc de ea! 🙂
      Mulţumesc!

      Apreciază

  12. scumpa mea, din pacate, am trait si eu traume de felul asta. le las acolo unde au ramas. azi le-as rade in fata celor doua vrajitoare care mi-au fost profe de matematica. am lucrat ani de zile economist in unul dintre cele mai mari centre universitare din tara. nu despre asta vreau sa spun.
    am lasat copiilor mei libertatea de a alege. de a fi premianti sau nu, de a invata ceea ce le place. nu m-au dezamagit. cel mare a terminat dreptul in tara, lucreaza la doua companii mari din Anglia, si incepe in septembrie a doua facultate: productie muzicala. nu a fost premiant. o data, sau de doua ori , a primit mentiune, premiul trei, whatever, in Romania.
    fiica-mea nu a terminat clasa a opta in tara, ar fi trebuit acum sa asteptam rezultatele la admitere, dar am ales sa studieze in Anglia, si a fost admisa la un colegiu de arta si film. in septembrie intra in anul zece, si are 14 ani.
    Potecuta, stii ceva? tu esti frumoasa, inteligenta, desteapta, haioasa, dulce, inteleapta, talentata scriitoare, si toti cei care te avem, te asteptam, te citim, te iubim!
    te strang la piept de draga ce-mi esti! esti si ramai premianta mea de suflet. si nu numai a mea! si sunt multi cei care te au pe locul intai in lista sufletului lor!
    pup, pic, poc!
    sa-mi aduci o prajitura de la chef!
    te imbratisez!
    ♥️🤗🥹

    Apreciat de 2 persoane

    • Pupă-i pe copiii tăi din partea mea, felicitări din suflet! Şi ţie! Deci sunteţi trei artişti, da? 🙂 😉
      Draga mea dragă, îţi mulţumesc din toată inima pentru tot ce-mi spui!
      Ştii, atunci, cumva, profesorii nu ne lăsau să alegem. Şi pe la şedinţe ne erau certaţi părinţii că noi luăm note mici la unele materii. Erau avertizaţi să vadă de noi, să ne pună la punct. Ştiu, pare că dau vina pe profesori. Nu. Sau nu pe toţi, nu critic un sistem, spun doar ce-am trăit. Şi acum, adult fiind, trecând prin liceu, prin facultate, prin trei ani de master, prin ani mulţi la muncă, văzând şi înţelegând cum tratezi un om şi cum accepţi că are calităţi şi defecte, că e bun la ceva şi mai puţin bun la altceva, perioada aia-n care eram doar nişte copii trataţi aşa de ei… mi se pare horror.
      Şi mentalitatea celor din jur. Care, din păcate, încă e. Anul trecut, la un chef, a apărut o tipă, o doamnă, pe care eu n-am mai văzut-o. Foarte cool îmbrăcată, foarte cool în atitudine. Părea aşa, ca o vedetă de la Hollywood, cum erau percepute ele în trecut. Exuberantă şi ieşea în evidenţă. Când s-a îndepărtat de noi, cineva a spus ceva ce m-a curentat: ia uite şi la asta, se dă mare doamnă şi fiul ei n-a intrat acum la liceul x, a intrat la unul dintre cele mai slabe. Am simţit o silă de nedescris faţă de acel om care-a spus asta.
      Baftă multă, multă, copiilor tăi! Şi mulţumesc încă o dată pentru tot!

      P.S. Deci fii atentă: aseară, mintea mea şi corpul meu au fost răpite de-o imposibilă şi-o insuportabilă babă. 175 de ani am avut. Păi spune tu. Am primit un Martini. Făcut fiţos, cu zahăr pe margini şi cu doo măsline verzi trase pe-un beţişor. Am băut puţin, am mâncat o măslină şi, în loc să sar pe boxe, m-a luat o dulce lene, de-mi venea să mă lungesc pe canapele. Faza e că tipa care mi-a făcut băutura e „din familie” cum se zice, n-avea interes să mă adoarmă şi să mă… ceva, în jur aveam numai oameni din gaşcă, că a fost chef de gaşcă, deci nici ei n-aveau bucurii la mine. Singura explicaţie e că nu mai ţin la chefuri. Şi asta mă sperie. E musai să verific, să mai încerc, să văd dacă e aşa sau a fost doar o întâmplare nefericită. 😀 😀
      Te pup, te pup, te pup!

      Apreciat de 2 persoane

      • da, scumpa mea. eram si eu prin clasele alea de elita si imi era cosmar matematica. offf, la 13 ani, doamne fereste, asa cum a spus condei, am vrut sa ma sinucid pentru un 4 la geografie. doamne, ce a fost in capul meu! cand am devenit mama, am jurat ca nu vor trece prin asa ceva copiii mei si ca nu le voi cere mai mult decat sa treaca clasa si sa fie fericiti si sanatosi.
        daaaaa, suntem trei artisti! 😊😊😊
        oh, nuuuuu, scumpa mea, nu ai dansat, nu ai cantat aseara? nu pot sa cred! 😊🥹
        martini zici? fitos? ah, ce fitoasa m-as fi dat!!!
        psi, fitoasa mea mica, stresul, oboseala, viata asta plina de emotii…
        multumesc pentru gandurile bune, multumesc pentru ca imi esti asa draga, mult mult draga, mult mult scumpa si frumoasa.
        voi lipsi iar de aici, am ture multe lungi si de noapte. of, of, of!
        dar intru eu si citesc tot tot, chiar daca scriu si raspund cu intarziere.
        te iubesc!
        ♥️💯

        Apreciază

        • Ooooof, of! Că mulţi suntem care-am suferit atât de tare pentru ceva atât de mic acum. A trecut. Dar vezi că au mai rămas urme pe ici-colo.
          Am cântat, cum nu? Dar aşa, peste melodie, nu numai eu. Dar de dansat am dansat mai puţin decât mi-am propus. Că pe la 23:30 picam de somn. E şi pentru că ieri m-am trezit la 6 şi-am şi mumcit şi na, vineri, lene, ploaie afară, din astea. Azi sunt fresh, azi aş mai vrea un chef 😀
          Ai grijă de tine! Eu te aştept cuminte. Spor să ai!
          Şi mulţumesc şi te iubesc şi mulţumesc iar pentru tot ce-mi spui şi pentru că-mi eşti, cum frumos ne zice Mona noastră dragă! Te pup, draga mea!

          Apreciat de 1 persoană

  13. corectezi tu, da? lista
    pup, pa!
    ♥️♥️

    Apreciază

  14. Invisible zice:

    Cat de mult conteaza sa asezam corect prioritatile in inima unui copil si sa stim ca notele nu sunt pe primul loc. Imi pare rau ca nu ti-a fost usor in anii in care era frumos sa aduni numai amintiri dragi.

    Apreciat de 1 persoană

    • Aşa e, e foarte important. Nu, nu a fost. Etapa V-VIII pentru mine a fost urâtă tare. Şi asta doar pentru că nişte adulţi, dascăli, au avut ambiţii prosteşti care nu au ţinut cont absolut deloc de nişte copii. Nu a contat nimic, trebuia să avem note mari la toate materiile, orice-ar fi.
      Dar a venit liceul care m-a răzbunat. A fost vis acolo. Pentru că eram trataţi ca nişte oameni. Adică era ok să iei 10 la română şi 7 la mate sau chimie, şi profa de istorie nu te întreba ce-ai făcut de-ai luat 7 la fizică, aşa cum se întâmpla în perioada aia. Şi culmea, la mate nu am avut note sub 8. Sigur că, fiind la uman, nu făceam la nivel de real şi nici nu se cerea de la noi peste puteri, dar măcar am înţeles că nu-s limitată, cum am crezut ceilalţi 4 ani.
      Profii de mate, că am avut doi în paralel, au fost zâne bune pentru noi. Ei ne-au spus că matematica e urâtă de elevi şi asta nu din cauza materiei. Şi da, datorită lor, orele alea au fost şi-mi sunt dintre cele mai frumoase. Ne spuneau poveşti printre formule şi ne spuneau că e normal ca unii dintre noi să nu fim buni la mate, dar să fim deosebiţi în orice alt domeniu. Îi iubesc şi acum. Aşa e un dascăl. Nu ăla care flutură diplome de elev traumatizat.
      Îţi mulţumesc!

      Apreciat de 2 persoane

  15. Îmi pare rău că și tu ai suferit în tăcere din cauza notelor, a premiilor, a sistemului și a prejudecăților din învățământ. Cred că mulți au simțit așa, dar au făcut ca tine și s-au închis în ei, rămânând cu gustul acela amar, ca să nu zic și eu ”traumă”. Îmi amintesc că eu m-am descărcat odată printr-un plâns continuu până la sfârșitul orei de ”Educație cetățenească”, după ce am luat un 8 pe care îl consideram nedrept. Sau când un profesor de limba română nu mi-a dat nota de 10, promisă dinainte pentru cel care răspundea la o întrebare la care nu se aștepta să-i cunosc răspunsul. E drept că notele m-au marcat și pe mine foarte mult, dar mi-am eliberat sufletul după terminarea școlii, atenuând la maxim dezamăgirile provocate, pentru că altfel nu aș fi rezistat în fața altor lovituri ale vieții. Nu știu cum e azi în învățământ, dar aud vești care nu mă bucură.

    Apreciat de 1 persoană

  16. Iosif zice:

    Ai „Clasa” ! Ai, ai,i aiii… 🙂 )
    I0′ cred ca, dincolo de frustrarile, necazurile si suferintele care ne-au marcat tuturor copilaria, zicerea; „Ai carte ai parte” are o conotatie pluridisciplinara reala, adevarata, absoluta, atemporala, eliberatoare, iar cu cât îti dezvolti cunostintele devenind adult (om mare), în ochii celor de aproape sau chiar al celor din departare, urcând precum Sisif treapta cu treapta, pe muntele cel mare, chhiar daca reusesti s-ajungi la vârful sistemelor carteziene piramidale, vei constata ca de aici, ori te opresti, ori singura solutie va fi sa te cobori din nou în vale…
    Un weekend însorit, frumos si fericit, draga Potecuta !
    „Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
    să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt şi să te sprijine din Sion!”

    Apreciat de 1 persoană

  17. Iosif zice:

    Merci ! Se anunta extrem de… fierbinte, la 37°C ! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  18. ©Cri zice:

    Potecuță, am citit articolul încă de aseară, însă a declanșat așa o furtună în sufletul meu, încât n-am avut cuvinte imediat. Apăruseră deja și comentariile (mai multe) așa că mi-am dat timp să mă liniștesc, înainte de a-ți scrie. Ce aș putea spune mai mult decât cei dinaintea mea? Că ți-am simțit intens durerea din suflețel ai înțeles. Și că mă doare, că aș fi vrut să-ți fiu alături pe atunci, colegă (sau profă) și prietenă de suflet, să-ți spun și eu că oamenii sunt complecși, dar și egoiști totodată, concentrându-se infinit pe gândurile și frustrările personale, neînțelegând dramele pe care le țes în mintea fiecărui om (și pui de om, mai ales) cu care interacționează. Unii nu se trezesc nici la adânci bătrânețe, continuând a se lupta cu propriile lor fantasme și torturând, în acest proces, suflețelele nevinovate din grija lor, dar de care numai grijă nu au… Fiindcă nici nu realizează că fac rău mult, doar cu intenția de a face bine. Am empatizat cu tine și pentru că, la rându-mi, am trăit ceva asemănător, dar acum, atât tu, cât și eu, suntem oameni mari și încet-încet, cu ajutorul prietenilor, ne redescoperim valoarea. În ce te privește, ți-au spus-o toți cei care ți-au scris mai sus, îți spun și eu, ești un om frumos în totalitate, inteligența ta, ridicată la puterea infinit de bunătate, transpare din fiecare vorbuliță pe care o lași în scris. Sunt nespus de fericită că drumurile ni s-au intersectat pe aici! Dealtfel, îți reamintesc, datorită ție sunt, la rându-mi, blogăriță. Poveștile tale de pe blog m-au determinat să pășesc cu încredere și bucurie mare în neasemuita blogosferă. Te îmbrățișez, cu drag mult, și îți doresc să ai astăzi o zi cu revelații din bucurii împărtășite, și cu noi, dar și cu ceilalți dragi ție din viața ta reală! ♥️

    Apreciat de 2 persoane

    • Cri, a fost rândul meu să stau puţin, să las cuvintele să se aşeze, înainte să-ţi răspund. Că m-ai emoţionat tare şi nu ştiu nici acum cum să îţi mulţumesc.
      În promul rând, vreau să fii convinsă că doar datorită ţie eşti blogăriţă. Datorită talentului tău de a ne scoate frumosul din jur la suprafaţă. Eu poate doar ţi-am dat idei sau ţi-am făcut poftă de scris, atât 🙂
      Da, din păcate, cred că unii nu se prea trezesc. Că le pare firesc să umilească un copil pentru o notă. Şi multe altele.
      Dar, cum spui, uite cum ne regăsim pe noi, întâlnind oameni care simt la fel cum simţim noi şi care ne ajută să ne vedem şi prin ochii lor.
      Îţi mulţumesc mult de tot! Te îmbrăţişez!

      Apreciat de 1 persoană

  19. Ileana zice:

    Bună draga mea! Am citit, eram cu telefonul, m-au trecut emoțiile și nu am putut comenta pe, moment, însă o fac acum!
    Da, și eu am trecut prin mai grele încercări și la școală și la servici, mai peste tot, dar de fiecare dată am lăsat să se înțeleagă că eu sunt tută, văzând cu ochii mei multe nefăcute ce nu îmi fac bine. Și în ziua de azi am o reținere, iar asta se trage încă din copilărie. Tantamul cu premii, diplome și alte cele, în majoritatea cazurilor lasă de dorit. Nu am iubit muzica, geografia, nu pot spune că am fost de 10, dar cât să trec a mers și nici copilului meu nu i-am cerut să ducă mai mult decât poate. Nu toți se nasc genii, însă problema este că sunt majoritatea cu premii și habar nu au să scrie cât de cât.
    Am fost umilită la început pe net, era un forum ce părea să fie ceva, însă se voia să fie un fel de matrimoniale prin spate și chiar întrebată cine îmi scrie la subiecte. Eiii, draga mea, nu mi-ar ajunge o zi să scriu de la început și până să deschid odăița. Aici mă simt bine, am primit critici constructive, vă iubesc pe toți, iar cei ce m-au copiat și încă mai postează cele scrise de mine pe facebook, le urez succes!
    Ca să revin la subiect, copilăria își spune cuvântul, dacă atunci nu era aceea teamă, frică, acum poate nu sufeream atât de mult.
    Însă mulțumesc Bunului Dumnezeu că am reușit să fiu eu, să am un servici , să fac mai multe cursuri și sunt mulțumită cu mine însumi, fără premii!
    O zi cu mult soare și liniște sufletească! Te îmbrățișez cu drag! Te respect pentru sinceritatea ta!❣🤗❤️😘

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc mult, Ileana dragă!
      Mulţumesc şi pentru că ţi-ai deschis sufletul aici!
      Poate că nici nu eram aşa cum suntem, nu ştiu. Important e să trăim prezentul cu ce ne oferă el. Şi tu ai talent mult, nu e cazul să-ţi pese de ceilalţi.
      Te îmbrăţişez! Să ai o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  20. Floare de mai zice:

    Cu valorizarea din partea celorlalți,la şcoală mai ales,am fost fix ca tine,cu un plus că nici acasă nu era mai bine.În sensul că mama în primul rând,apoi bunica şi fratele mi-au spus tot timpul cât am fost în şcoală şi în liceu,că nu sunt bună de nimic,că sunt proastă că nu iau note mari,numai 9 şi 10 şi nu iau premii,nu ştiu matematică,etc.În clasa a 12-a,bunica mea a întrebat-o pe mătuşa mea,ce-or să facă ele cu mine dacă nu iau Bac-ul.Iar mătușa mea a zis:”cum să nu ia Bac-ul,dar ce,e handicapată ?”.Deci…Singurul dintre ai mei care mă prețuia şi ştia exact cum sunt era tata,doar că el n-a fost prea mult cu mine,când am intrat în clasa a IV-a nu mai era.Am rămas cu ceilalți care nu dădeau doi bani pe mine.ŞTIU exact cum e.Pupici !

    Apreciază

  21. Suzana zice:

    Potecuta draga, ma regasesc cumva in anumite pasaje din aceasta confesiune a ta, pe care o simt cusuta si cu lacrimile de atunci. Dar daca asta este motivul pentru care nu iti faci ordine in prezentul izvorat din propriul trecut si nu te aduni sa-ti imprastii ideile intr-un volum ce poate ar fi util si altora,
    pur si simplu gresesti, chiar daca te supar putin. Mereu comentezi la postarile cu citate, iar unele genereaza destula forta pe care mi-o doream un suport in deciziile pe care le luam. Sau macar mici schimbari de atitudine. Ce zici de a incerca marea cu degetul?
    Stii, cred ca in intreaga scoala am avut doar in vreo doi ani diploma de premiul 3. Invatam destul de bine, dar niciodata nu am invatat pentru nota. Invatam ca sa inteleg si daca luam o nota mai mare, insemna ca intelesesem. 🙂 Ai mei exact asta imi spuneau. Incearca sa intelegi. Daca o faci, totul este mai usor. Nu ma certau daca luam o nota mai mica. Doar ma intrebau daca stiu ce am gresit,, ca sa pot relua ideile.
    Adultii mereu uita etapa cand ei la randul lor au fost in situatii similare. Aceste uitari nu le-am inteles niciodata si ma gandesc cum ne distruge acest sistem fara empatie.
    In fine, te rog mult-mult, chiar daca poate aceste cuvinte nu ti se par cine stie ce, schimba niste paradigme si treci peste obstacolele ce au ramas in urma. Acela este trecutul, stii foarte bine!
    Doar niste ganduri printre altele…
    Te imbratisez cu drag! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Suzana, trecutul ăla nu are atâta forță la modul general. Cu poeziile da, am eu un pitic al meu și e și asta. Dar altfel, nu mă maii fluențează atât de mult.
      Dacă adulții nu ar mai uita atât de repede… eheee, visez și eu 🙂
      Îți mulțumesc mult, mult! Te pup! Seară frumoasă îți doresc!

      Apreciat de 2 persoane

  22. Diana zice:

    Eu, deși am fost premiantă, cea mai bună, bla bla, tot un snowflake am fost și sunt, asta din cauza colegilor care mă considerau proastă pentru că nu eram în rândul lor, nu foloseam anumite cuvinte… Și da, și mie mi-au rămas aceste cuvinte în cap. Te îmbrățișez, draga mea 🤗

    Apreciază

  23. Alex zice:

    Ai atins o temă foarte delicată și importantă. De generații întregi se perpetuează o anumită stare de spirit când vine vorba de note, rezultate, premii și alte chestii ca acestea ce țin de școală. Fără să ne dăm seama ni se imprimă niște concepții tare aiurea, ale căror efecte se văd mult mai târziu, în viața de zi cu zi, în societatea românească. O adevărată „vânătoare” de note mari, de premii, de titluri academice… Nu contează câtă „acoperire în aur” au (sau nu au!) toate acestea. Să fie acolo multe „tinichele zdrăngănitoare”, diplome „foșnitoare” și strălucitoare. „Să ai hârtii!” – a devenit un deziderat obligatoriu în lumea românească.
    Nu pot să uit o revedere cu colegii de liceu, la 20 de ani de la terminarea școlii. Știi care a fost marea surpriză? Zăpăciții și „derbedeii” clasei, erau cel mai bine realizați. Și erau pe munca lor, pe priceperea lor, nu pe proptelele părinților. Iar cei ce fuseseră marii „premianți” erau… bine, dar nimic deosebit, spectaculos, cum poate că lăsau să înțeleagă că vor ajunge, pe când erau elevi și toată lumea îi „remarca” și lăuda cu osanale din belșug. Viața îi „cerne” cel mai bine pe oameni!
    Este tare dur titlul postării. Dacă un copil ajunge să simtă acest lucru într-o clasă de elevi…. e grav. Pot să rămână traume grele pentru toată viața. Și complexe de care să nu mai scape niciodată. Părinții să nu le mai impună copiilor standarde imposibile, pe care ei înșiși nu au reușit să le atingă, profesorii să nu uite că fiecare copil este unic în felul său și nimeni nu-i poate impune să fie „campion” la o disciplină, când el este pasionat de cu totul alt domeniu.
    Numai bine, dragă Potecuță! Și să știi, că în „clasa” noastră de aici, din blogosferă, ești premianta noastră dragă! 🙂

    Apreciază

    • Aşa e, Alex! Din păcate, încă se practică vânătoarea aia de note în defavoarea acumulării de cunoştinţe. Şi, cu riscul de a fi pusă la zid, în contextul ăsta nu-s sinonime. Am învăţat şi pentru note, da. Toceam lecţia, o ştiam cuvânt cu cuvânt, luam 10 la lucrarea de control la care era suficient să facem copy-paste din memorie ceea ce ne-a fost dictat şi ce era dictat de generaţii, şi după ce predam lucrarea, se ştergea tot. Şi? Cu ce-am rămas? Cu un zece într-un catalog care zace într-o arhivă prăfuită. Şi aşa mai departe.
      Da, se pare că prea puţin contează talentul şi înclinarea, important e să se tocească, nu să se şi înveţe…
      Îţi mulţumesc tare mult! Apreciez mult de tot ce-mi spui!
      Numai bine îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s