Să mă duc unde-am fost invitată?

Am vrut să încep postarea cu „pe nisipul de la mare punct eu am scris numele tău punct a venit valul cel mare punct şi l-a şters punct îmi pare rău taaa-daaa”. Dar nu nisipul e subiectul. Totuşi, ca o paranteză, că ceva legătură are şi nisipul, pe nisipul ăla, la mal de mare, Marea Neagră, se cântă vers de Potecuţă. Vă voi dovedi cândva. Până atunci, dacă sunteţi acolo sau ajungeţi pe acolo şi auziţi o chitară, şi se vor auzi multe în perioada asta, ştiu eu sigur că sunt evenimente de gen, poate mă veţi auzi şi pe mine. Nu cântând. Respirând şi visând prin versul meu cântat de altcineva. Dacă recunoaşteţi ceva, nu întrebaţi de Potecuţa. Nu ştie de ea, ştie doar de nume şi prenume. Sau poate vă voi arăta chiar filmat de mine, dacă onorez una dintre invitaţii. Şi aşa, intru uşor în subiect. Dar mai fac o paranteză 😀
Când eram acasă, acasă-acasă, zic, aveam un vecinuţ, o dulceaţă de copil. 3-4 ani avea şi la noi era lumea lui. Şi cred că era la fel şi-n cazul părinţilor lui. Că ei veneau, eu îl preluam pe Alex, ei îşi vedeau în linişte de film, cărţi sau remi sau poveşti cu ai mei.
Seara, când plecau la casa lor, două etaje mai jos, mama îl întreba pe ăla mic: Alex, când mai vii la noi? Şi spre deliciu nostru, se întorcea pe călcâie, zicea „acum vin iar” şi se strecura înapoi în casă, printre picioarele noastre. 😀

Am primit în decurs de trei-patru săptămâni, invitaţii diverse, din genul ăsta, şi la toate îmi venea să zic: acum vin.
Dar cum e totuşi cu astfel de invitaţii? Nu vorbesc de cele adresate amicilor, prietenilor, care locuiesc în oraş şi le zici că îi aştepţi la tine. Nici de cele adresate prietenilor care locuiesc în altă parte şi le zici la fel. Vorbesc de oameni cu care te vezi o dată la… câţiva ani, poate nu vorbeşti cu ei în tot timpul ăsta şi care, înainte să plece, zic un vă aşteptăm la noi. Sau dacă aveţi drum, veniţi la noi. Sau dacă vreţi, veniţi la noi, staţi la noi, dormiţi la noi.
Sunt pe bune, ştiu asta. Dar oare chiar ar fi frumos să zic: ah, super, gata, azi e iunie, vin în august, stau 10 zile? Nu ştiu ce să zic, parcă mi-ar fi ruşine.

Am primit deci invitaţie aşa: în Franţa, în Spania, la Brăila, la Constanţa, la Bucureşti. Asta, ultima, din partea unui om pe care ultima dată l-am văzut acum vreo 12 ani. Şi de atunci n-am mai vorbit. Ştiu că a fost sincer când a lansat invitaţia. Vineri s-a întâmplat. Dar cum ar fi să-l sun azi şi să-i zic că gata, e planificat concediul, o săptămână la el acasă. La ei, că-s mai mulţi. Familie, adică.
Aplic des chestia aia cu „ce ţie nu-ţi place…” şi mă gândesc des că dacă eu invit şi oamenii vin şi mă bucur tare, ar fi posibil ca şi invers să fie la fel. Dar chiar aşa? Zice omul în treacăt şi o iau de bună şi o pun în aplicare aşa pac-ţac ţac-pac? Parcă mi-e jenă, zău.
Daaa, sigur, depinde de ce relaţii ai cu oamenii ăia. Tocmai am zis. Cu unii n-am vorbit de ani. Sigur, şi asta e drept, bucuria revederii a fost imensă şi a fost ca şi cum cu o zi înainte ne-am văzut, dar parcă n-aş forţa aşa mâna omului.
Că altfel, cu un prieten, mi-aş permite să zic: ce-ai zis? Ai zis să trec cândva pe la tine? Acum e cândva, pune ceva la rece că acu vin. Dar când e vorba de stat aşa pe capul omului, mi-e ruşine să fac ca Alexandru mic, oricât de irezistibil era el când făcea asta.

Cum e la voi?

Foto