Între om şi… om

Ce frumos ne adie unori întâmplările aparent banale care ne apar prin zile şi cât de uşor ne pot spune ele poveşti despre noi, despre alţii, despre noi în raport cu alţii, şi cât de discret ne pot da ele răspunsuri la întrebări peste care s-a aşternut praf de aşteptare, când suntem pe punctul de a renunţa să mai căutăm răspunsuri! Dacă le putem aranja în ordinea lor firească, dacă le şi ascultăm, nu doar le auzim.
Am stat azi de vorbă cu cineva. Un tip. Un bărbat. E cunoscut. M-aş feri să-i zic vedetă deşi, după toate standardele actuale, e. Nu ştiam mare lucru despre el înainte. Adică nimic altceva decât chestii superficiale. Îl ştiam de la televizor, nu am fost interesată niciodată prea mult de ceea ce face şi prea puţin m-am intersectat cu imaginea lui, virtual vorbind, să pot spune ceva concret. Nu contează cine. Cântă, prezintă emisiuni, dansează, face multe.

Ideea asta de „vedetă” ne poate face uneori să lipim etichete incorecte. E drept, nu greşim întotdeauna. Deşi, uneori, ne dăm seama că undeva ne-am grăbit. Că undeva am fost surzi şi că altundeva am fost orbi. Şi nu doar în astfel de cazuri, ci şi în cele cu oamenii în general. Chiar şi cu cei pe care credeam că îi cunoaştem.
Nu ştiu ce-aş fi spus despre el dacă aş fi fost întrebată înainte. Nu ştiu. Cred că ce-am zis mai sus, adică ce ştiam că face. Despre cum cred că e… poate m-aş fi abţinut. Nu poţi crede ceva despre un om pe care nu-l cunoşti decât de la televizor, prin prisma actului lui artistic.
Ei bine, am cunoscut unul dintre cei mai cazi, mai faini şi mai deschişi oameni. Dar altceva am vrut să spun.
Ştiţi ce-a zis despre followerii lui de pe… toate alea? Că face tot ce poate să răspundă tuturor comentariilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că, spunea, dacă omul ăla şi-a rupt din timpul lui să îmi dea mie follow şi să-mi scrie mie un gând, orice, eu cu ce motiv îl ignor? Nu pot. Mie-mi aduce bucurie că omul ăla mi-a scris, măcar atât pot face, să îi spun simplu mulţumesc.
M-a impresionat ce-a zis. Şi asta spune multe despre el ca om. Şi da, îi tare fain.
Poate că unii veţi spune că tipul are un interes să îşi ţină fanii aproape. Ia încercaţi să faceţi pe blogurile voastre, la mişto, un concurs. Dacă veţi avea acelaşi număr de comentarii ca la orice postare, din orice altă zi, eu îmi retrag cuvintele. Dar nu ştiu cum, nu ştiu de ce, ceva mă face să cred că vor fi mult mai multe. Şi poate că unii oameni vor comenta atunci pentru prima dată. Înmulţi asta cu sute de mii pe care deja îi are şi fără concurs. Deci nu, nu e interes. E nişte suflet şi atât. Nişte suflet cu care alţii doar bravează. Dar de fapt, ar avea mare nevoie să-l mai aibă…

Ştiţi, unii chiar cred că li se cuvine totul. Inclusiv să fie adoraţi de fani. Şi dacă e să vorbim făcând disecţie, poate că se cuvine. Pentru a ajunge în punctul de a avea fani, ai făcut tu ceva înainte. Ai muncit. Ai renunţat la ceva. Ai pierdut altceva. Nu se poate să te trezeşti într-o dimineaţă şi să ai brusc sute de mii de oameni care-ţi dau follow şi-ţi scriu.
Deci există acolo un merit şi nu e mic. Dar de aici şi până în punctul în care te uiţi de sus la cei care te adoră şi-ţi spui că aşa trebuie să fie, e o singură treaptă. Pe care unii au urcat-o demult.
Un om care ajunge să fie iubit, asta să aduc ideea şi pe străzile noastre, de oameni „obişnuiţi”, are, evident, un mare merit. Pentru ce e, pentru ce-a făcut să fie iubit. Dar când ajunge să creadă că absolut totul i se cuvine din punctul ăla şi crede că poate face orice, oricum, că i se va ierta, deja e pe treapta aia. De pe care se cade mai uşor decât se urcă.

Şi mi-am amintit, după povestea cu răspunsul dat celor care aşteaptă unul, că acum vreo două săptămâni, într-o seară târziu, eram în balcon. Jos, la bloc, un tip vorbea precipitat la telefon. Era linişte, el vorbea tare, auzeam perfect. Îl certa pe un el. Că nu a mai ieşit, că e un bou, că merge peste el şi că (şi vă voi ruga să mă scuzaţi, dar citez): „bă, eşti idiot? Da mai dă-o şi-n …. mea, bă. Bă, dacă n-o murit între timp, n-are nicio scuză că nu ţi-o răspuns până acum. Di ce eşti aşa prost?”
Am râs bine de tot, atunci mi s-a părut extrem de amuzant.

Azi, punând cele două părţi cap la cap, că na, se joacă frumos, cum spuneam, întâmplările zilelor noastre, şi ne pun piese de puzzle în decorul perfect, având într-o parte felul în care se raportează un om, care întâmplător sau nu e ceea ce numim vedetă, la nişte oameni pe care nu-i cunoaşte, dar simte că ei aşteaptă un răspuns şi el o face, şi în altă parte, cum se vede din afară lipsa unui răspuns din partea unui om care nu doar că te cunoaşte, dar şi ştie cât ar înseamna asta pentru tine… mi se pare că mai poezie decât concluzia omului care vorbea în noapte nu există.

Foto