Între petic de cer şi petic de pământ

Undeva,
într-un colţ de lume,
pe un petic de pământ,
o mamă îşi plânge fiul
şi unii îi spun să se liniştească,
să fie puternică,
pentru că trebuie să fie,
şi să nu mai plângă.

În acelaşi colţ de lume,
un copil aleargă
şi râde şi ţipă,
şi nimeni nu-i spune nimic,
toţi îl privesc zâmbind,
aprobându-i bucuria,
pentru că trebuie să existe-n el,
şi toţi participă, tăcând, la ea.

Tot acolo,
doi tineri vorbesc despre o nuntă
şi glumesc şi râd, poate mai tare,
poate prea tare,
aşa că unii le spun să vorbească mai încet,
pentru că trebuie,
deşi se bucură şi ei de tinereţea lor
şi de viaţa toată pe care o plănuiesc
râzându-i vieţii.

Desupra peticului de pământ,
sub un petic de cer,
câţiva pescăruşi se întrec în zbor,
şi ţipă, sau poate cântă,
şi nici lor nu le spune nimeni nimic,
deşi poate şi ei sunt prea gălăgioşi
pentru un astfel de moment.

Dar niciun moment
nu poate opri râs de copil
şi cântec de păsări în zbor,
aşa cum nici ele nu pot opri plâns de mamă,
deşi ei, doar ei, i se spune să tacă.

Foto