Cum să te tunzi în doi paşi simpli

E voie de azi să zic şi câte ceva mai zăpăcit? Adică e gata cu pacea interioară şi alea? Eu zic că e gata că nici n-a fost, şi vă explic imediat de ce cred asta, dar na, să ştiu dacă mai ţin în mine sau pot să zic. Bine, vă zic. După ce anul trecut mi-am dat foc la păr… nu v-am zis. Ştiţi de ce nu v-am zis? De frică. Asta apropo de ce spuneam în postarea cu interzisele şi obligatele. Mi-a fost frică să nu fie cineva de bine, rătăcit pe aici, că voi nu aţi fi făcut din astea, care să-mi strice zenul spunând, că aşa a auzit de la o mătuşă care are o vecină care are o verişoară care ştie pe cineva care a auzit, că-i semn rău, maică, să-ţi dai foc la păr cu lumânarea, şi să-mi fie frică tot anul că vine beleaua pe capul meu. Acum, fie vorba-ntre noi, ce semn mai rău decât că-s tută şi ameţită să vreau şi eu?
No, hai că vă povestesc. Se făcea că era sâmbătă, anul 2021, înainte de Paşte. Am oprit cuptorul în care sfârâia friptura şi m-am dus să fac şi eu o baie. Nu fac baie numai sâmbăta, dar de obicei mă spăl pe cap după ce prăjesc ceva, orice. Şi cum nu mă pot spăla pe cap în fiecare zi, prăjesc numai când ştiu că mă pot spăla. De aia nu mănânc eu cartofi prăjiţi seara, că mi-e lene să mă spăl pe cap la ore înaintate-n noapte, nu de altceva. Tortură e să mă oblige cineva să stau undeva unde se prăjeşte ceva, orice, şi să stau aşa, cu mirosul ăla-n mine. Deci nu, decât să dorm aşa, mai bine rabd.
Am spălat, am pus şi nişte spumă, că aşa-i la păr natural, am aranjat, era ca scos din cutie. Sărim peste restul detaliilor şi ajungem la ora 23:50, când am ieşit din bloc, să merg la biserică. După mers fără oprire, cu tot cu chemat lift, la ora 23:54 eram în curtea bisericii.

Au început să apară luminiţele. Am primit şi eu şi am făcut ceva, nu mă întrebaţi ce, când am vrut să pun la loc căpăcelul peste candelă. A picat pe lângă. Ştiţi ce urât fac alea când pică pe ciment. Şi cumva ruşinată că am făcut gălăgie, deşi nu mai era chiar linişte-n curte, cumva tută din fire, am vrut să mă aplec să-l ridic. Numai că am greşit balansul şi-n dezacord cu picioarele şi capul, am ridicat mâinile. Aşa ştiu eu să mă aplec, ce vreţi? Adică am îndoit genunchii, asta am ştiut să fac. Dar în acelaşi timp… am ridicat braţele. Într-o mână aveam candela aprinsă şi am aplecat şi capul.
Practic, mi-am băgat singură părul în flacără. O şuviţă. Aia din faţă-stânga. Adică aia mai lungă, că eram tunsă bob. Şi tocmai v-am spus că mi-am pus şi nişte spumă-n păr. Ştiţi cum face spuma la foc? Să nu ştiţi. Practic iar, suviţa mea a ars în flăcări. S-a făcut o flamă-n jurul meu. Eu, zen. Ori de la şoc, ori pentru că-s tută, normal că n-am reacţionat. Am dat aşa, ca şi cum aş fi vrut să alung o muscă.
Şi gata, aia a fost. Eu am vrut să intru iar în atmosferă, în ciuda unor priviri şocate. Am întrebat: mai arăt a om? Mi s-a spus că da, că nu-i aşa de rău. Bine. Dar, dragilor, nu vreţi să ştiţi ce miros venea dinspre mine spre mine. A porc pârlit. Şi mi se părea că le miroase şi celorlaţi. Şi am mai stat puţin şi m-am dus acasă, tot de ruşine. Că-n capul meu, în curtea  bisericii miroasea a pârlit şi mirosul venea de la mine. Nu era aşa, dar aşa era-n capul meu.

În lift, m-am uitat la mine. Nu eram rău de tot. Dar în loc de şuviţa aia, era un bichon în miniatură ascuns în capul meu. Şi-n tot părul aveam firimituri de parcă m-a nins. Eram bine de tot, ce să zic. N-a fost panică, am scos cât am putut din el, m-am dat cu ulei, mai mult să nu mai pută a ars, şi a trecut. Am uitat. Până la primul tuns, la o tipă nouă, că gagicuţa mea, cea care mă tundea, a plecat din ţară şi de atunci tooot caut.
Şi exact ca orice zugrav, instalator, orice, şi tipele de la salon se ghidează cu talent după zicala: cine v-a lucrat aici, doamnă? Şi tipa asta a ţinut să se minuneze că aia nu-i tunsoare bob, că şuviţa aia lipseşte şi trebuia să fie lungă. Şi în timp ce mă străduiam să-mi amintesc cine naiba m-a tuns înainte şi de ce şi-a bătut joc, mi-am amintit că eu am fost stilistul emerit. Adevărul e că a fost o tunsoare chic şi gratis. Pe-o parte.
Asta e povestea de anul trecut, spuneam.

Anul ăsta, n-am mai stat acolo, că am zis că-i curent, se stinge lumânarea şi nu mai risc altă tunsoare-n flăcări. Am ales alt loc, fără să ştiu că gemuleţul de lângă mine e cel prin care se dădeau paştile. Am aflat pe la 1:30, când m-am simţit prinsă între oameni care împingeau şi se certau şi acuzau: că-i bătaie de joc, că de ce acolo şi nu dincolo, că ce-i asta, că nu aşa se face, că daţi mai repede, că daţi mai mult, că nu mai împingeţi, că nu vă înghesuiţi, că aia şi aia.
Şi m-am gândit apoi la asta: dacă a-ţi da foc la păr din neatenţie, prostie şi aiureală sau a vopsi ouă în altă zi decât ştiu ei ar putea fi, în mintea unora, semn rău, a urla în curtea bisercii, în noaptea de Înviere, cu Lumina-n mână, că nu ajungi mai repede la paharul cu paşti, o fi de bine? Dar nu vreau să ştiu niciun răspuns. Le am pe ale mele.

Foto