De ce răul e mai uşor de crezut?

Azi dimineaţă, „mângâind” cu degetul mare ecranul telefonului, a se traduce: mă dădeam pe FB, mi-a apărut o postare pe care nu aveam cum s-o ratez, că avea 4 poze mari, de la o pagină pe care eu nu o urmăresc. Se pare că a comentat cineva din lista mea şi aşa a aterizat postarea în aria mea vizuală. Spuneam de patru poze: una în care era un actor foarte cunoscut, nu-i spun numele, şi altele cu lumânări, cu fundiţă de doliu şi cu o cruce. Nu era link în postare, era doar un text care anunţa că aseară, în jurul orei 19, ne-a părăsit şi acest mare actor şi cum scena e mai goală şi din astea. Recunosc, şi pe cuvânt că nu e laudă, când sunt tută, vă zic, de data asta doar o fracţiune de secundă a durat tresărirea mea. Apoi, evident, a intervenit creierul care-a zis că n-are cum, că e fake.
Nu întâmplător am spus că nu exista link. E cu atât mai de neînţeles. De obicei, la fake, există un link care duce la o pagină şi în 9 din 10 cazuri nu e virus. Pur şi simplu se fac vizualizări care ajută pagina să crească şi apoi se pot posta reclame fără probleme, că doar există public. Aici nu exista link.
Şi deşi pe bună dreptate fake news mizerabil ar trebui să fie deja pleonasm, mi s-ar părea corect ca în astfel de cazuri să fie permisă şi folosirea de grade de comparaţie pentru mizerabil. Evident, toate fake-urile sunt mizerabile, dar parcă una e să scrie că într-un cireş din Dorohoi au ieşit banane, alta să scrii că a murit un om, oricine-ar fi acel om. Dacă mai e şi cunoscut de o ţară-ntreagă, e cu atât mai nasol. Aşa că fake-urile ar trebui să fie mizerabile, mai mizerabile, cele mai mizerabile. Ar trebui să avem norma asta, să le putem clasifica.

Cu toate astea, nu despre practicile astea vreau să vorbesc. Am stabilit că-s mizerabile. Am intrat însă pe la comentarii, sperând totuşi să nu fie ce bănuiam. Peste 2000 de comentarii cu regrete exprimate în toate felurile, comentarii care spuneau că e o pierdere imensă, că a fost cel mai mare actor, că regretă nespus această pierdere, că… ştiţi voi cum ne arătăm aprecierea când nu mai are absolut niciun sens.
Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost unul tâmpit, dar cred că nu chiar retardat: oare cum ar fi ca omul ăla, actorul, să găsească azi în telefon, pe messangerul de FB, peste 2000 de mesaje în care oamenii îi spun cât e de iubit şi de apreciat? Cum ar fi ca „Maestrul”, care evident că e în viaţă, să citească aprecierile astea de la oamenii care spuneau că-s extrem de afectaţi de disparţia lui? Adică, oameni buni, omul n-a murit. Luaţi-vă R.I.P-urile şi plânsul, transformaţi-le-n mulţumiri şi inimioare, şi haideţi la om pe pagină, să-i spuneţi că-l iubiţi. Are cărţi. Din 2000, 500 dacă le cumpărăm azi, va fi o bucurie. Are spectacole, haideţi pe bilete. Ce ziceţi?

Am văzut comentarii care încercau disperate să spună că e fake. Credeţi că au încetat cu ripul? Nu. Mai grav decât atât, şi acum ajung unde vreau, la vreo 20 de minute după asta, am văzut că actorul a postat pe pagina lui o replică elegantă şi scurtă, puţin ironică. Au fost comentarii cu râsete, dar au fost, atenţie, comentarii care întrebau: deci e fake, deci nu e adevărat, adică trăieşte, adică nu a murit? Şi alţii răspundeau, cât puteau de elegant, că ce dovadă mai bună ai mai vrea, şi ei o ţineau pe a lor: sigur? Păi s-a scris că a murit, acum ce să mai credem? Sigur a postat el? Sigur e pagina lui?
Incredibil!
Nu are sens să mai scriu care ar fi fost logica aia simplă şi cât de simplu, în trei secunde, îţi dădeai seama că e fake. Dar de ce acea ştire a fost crezută imediat, unii cred că nici n-au citit, au văzut poza lui, pe aia cu lumânările, şi s-au grăbit să spună că-s devastaţi de veste, şi când omul care n-a murit scrie că n-a murit, se pune la îndoială veridicitatea mesajului? De ce? De ce credem mult mai uşor ceva negativ şi ne îndoim de ceva pozitiv? Doar pentru că adevărul e uneori mai puţin spectaculos?

De ce e mai uşor să credem că vecinul a furat şi de aia are acum curtea plină de flori şi de legume, şi nu credem că a muncit de-a căzut în cap şi de aia are? Da, ştiu, e banal. E mai mişto să credem că e văr cu cineva „acolo sus” şi-n curtea lui a plouat mai des decât în a nostră. Brr.
Nu e extrem de trist că am ajuns aşa? Doar întreb.

Nu vreau să vorbim acum despre fake-uri plasate cu un scop. Despre presă şi manipulare. Îi sunt datoare lui Sticri cu asta, nu ştiu când şi dacă voi reuşi să-mi adun ideile, să mă documentez şi să scriu despre asta. Deci nu despre asta e. E despre noi. Despre cum ne place nouă să credem tot felul de bombe şi adevărul, simplu şi uşor de verificat, e lăsat deoparte. Atât.

Foto