De zăpăcirea minţii

Dacă azi eram o preţioasă, puneam un titlul în genul „psihologie inversă”, „tehnici de deconcentrare a adversarului”, chestii din astea preţioase. Dar nu-s. Şi oricum, n-ar fi fost vorba despre nimic din toate astea. Ar fi fost, aşa cum urmează să vedeţi, exact despre ce-am scris: o întortocheală. Că aşa mi-e mintea uneori şi aşa o şi fac eu uneori să fie. Că da, în anumite momente, anumite situaţii, gândesc prea mult. Atenţie, mult nu înseamnă şi bine deci nu săriţi, că nu m-am lăudat.
Mno, bun. Să vă zic ce vreau să vă zic. Şi o fac cu exemple, că altfel mi-e greu să vă întreb dacă voi păţiţi să vă gândiţi, când e să alegeţi ceva chiar şi în joacă, la: dacă el (cel care-a lansat provocarea sau jocul) s-a gândit că mă voi gândi că s-a gândit la ce mă voi gândi şi poate că… aţi înţeles ceva? Mă gândeam eu.
De aia facem cu un exemplu la îndemână: când eram mai mică, ca noi toţi, aveam şi noi (eu şi colegii de joacă) tot felul de joculeţe mai mult sau mai puţin educative, mai mult sau mai puţin distractive. Unul dintre ele, cel mai simplu, dar şi cel mai solicitant (şi imediat vă spun de ce) era ăla-n care se lua ceva mic, orice, într-o mână, se ţineau pumnii închişi, dar nu cu mâinile la spate, şi celălalt trebuia să spună dacă-i stânga sau dreapta. Şi aici intervenea chinul: pumnul drept e mai puţin strâns decât stângul. Deci poate că acolo are ceva şi nu poate strânge. Dar poate l-a deschis la derută, să cred că acolo e. Dar dacă se gândea că mă voi gândi că acolo e, dacă e mai deschis, şi voi alege cealaltă mână şi tocmai de aia l-a pus în dreptul, că ştia că nu-l voi alege. Dar dacă totuşi s-a gândit că mă voi gândi că s-a gândit la ce mă voi gândi şi l-a pus în stângul?
Acum aţi înţeles?
Spre surprinderea mea, am aflat în timp că nu eram singura care le învârtea aşa.

Cred că au mai fost de atunci situaţii din astea şi poate fără să realizez, că deja eram antrenată, alegeam sau ziceam fără să mă mai frământ aşa mult ca atunci. Şi m-am surprins sâmbătă, făcând fix aşa. Am găsit, în urma unei postări pe FB, pe Netflix, emisiunea „Is it cake?” (MNiko, despre asta-mi ziceai?) şi am zis că mă uit la un episod şi gata şi m-am uitat la tot sezonul de 8 episoade, aşa faină e emisiunea!
Nişte oameni trebuie să ghicească, din mai multe obiecte la fel şi un tort, care-i tortul. Pare simplu, dar credeţi-mă, nu e deloc. Vorbim de torturi cam ca ASTEA şi chiar mai elaborate şi mai aproape de realitate decât astea. Adică 1 la 1. Au de ales între o geantă şi o altă geantă, exact la fel, numa’ că una-i tort. Greu tare.
La una dintre probe, concurentul a avut de ales între două cutii de cadouri, fiecare cu câte o fundiţă roşie. Identice cutiile. Singura diferenţă a fost la fundiţe: una era parcă mai puţin aspectuoasă, era mai plată, mai nereuşită. Şi am zis că gata, ăla-i tort. Şi apoi brusc, mi-am auzit omuleţul care locuieşte-n capul meu că: dar dacă e intenţionat? Că poate ăla perfectu’ e tortul şi au stricat fundiţa reală, să creadă concurentul că tortul nu poate ieşi chiar perfect şi să aleagă cutia aia imperfectă şi de fapt exact invers e? Dar dacă s-au gândit că dacă nu-i perfect, concurentul se va gândi că normal nu-i ăla tortul, tocmai pentru că nu-i perfect, şi se va gândi că e o capcană şi va alege perfecţiunea şi de fapt exact ăla imperfect e tortul? Dar dacă tortul e perfect, că de aia e tort perfect şi fundiţa reală s-a tocit puţin de la stat prin spate, de la neglijenţa cu care a fost mutată, că de ce ai avea grijă de o cutie goală? Hă?
Mno, şi am ameţit între gândurile astea şi timpul s-a scurs şi exact ăla perfectul era tortul.

Deci? Voi vă mai gândiţi că poate m-am gândit că vă gândiţi că m-am gândit şi … ?
Nu? Ce bine, am eu mai mult loc pe planeta duşilor cu pluta!
Da? Ce bine, nu mă simt singură pe aceeaşi planetă!

Vă las o melodie care-mi place mult şi pe care am auzit-o-n Ruxx, serial care-mi place mult! Mono Jacks – 1000 de DA

Foto

Publicitate