Jurnal de bord de firmă

Nu e genul de jurnal obişnuit cu azi, afară, mă gândesc, ascult. Şi e de bord, pentru că povestea-i de la bord. Bord de autocar. Că da, am fost pe drum sâmbătă şi ieri şi de obicei sunt pe modelul „sărăkie” (veţi înţelege imediat) în astfel de excursii scurte, adică merg cu autocarul. Nu al meu personal, pe ăla-l las la garaj, că în weekend şoferii mei au liber, să se bucure şi familia lor, să zică de sănătate pentru mine. Mno bun. Deci, cum ar veni, când am nevoie, închiriez un autocar şi mai las în el şi alţi amărâţi, să nu stea prin autogări, să îngheţe de frig. Şi îi las acolo chiar dacă eu cobor la prima, că poate ei au treabă mai departe, nu iau autocaru’ cu mine când termin drumu’.
Sâmbătă, ziceam, aşteptam regulamentar autocarul, în autogară. Are logică, nu? Că dacă ziceam că-l aşteptam pe aeroport, nu mă credeaţi. A venit la timp, eveniment din ce în ce mai rar prin părţile noastre, ceea ce nu a făcut decât să mă bucure nespus şi ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, mai ales că parcă începea să mă strângă puţin geaca de pe mine. Şi nu din cauză de mărimi, din cauză de temperaturi.

Se pun în faţa mea trei oameni, stau cuminte la coadă. Când să urc pe prima treaptă, văd o tipă care încerca să coboare. Mă feresc, trece pe lângă mine vorbind la telefon. Urc, urcă şi alţii, trece ceva timp, tipa se întoarce, tot vorbind la telefon, se pune pe locul din faţa mea, în spatele şoferului adică. Şi vorbea la telefon. Tare. Mă rog, poate celălalt nu auzea, zic. Pentru o clipă, am crezut asta.
Se face ora de plecare, ea vorbeşte. Rezistă, precum coafura din reclamă. Autocarul pleacă, ea vorbeşte. A mărit volumul vocii. Pentru că şoferul a pornit muzica. Apoi, punând indicii cap la cap, ceva dădea cu virgulă.
Primul indiciu: şoferii de pe acest autocar opresc la o singură benzinărie, de fiecare dată aceeaşi, să alimenteze. E cumva după colţ, deci nu se merge mult până la oprire. Ea era-n toiul conversaţiei şi, când a intrat autocarul la pompă, a fost ceva în genul da, ce tare, ţi-am zis că da, normal că mergem, cum să… a luat telefonul de la ureche, l-a pus în geantă, s-a ridicat, a coborât şi ea după şofer, şi a intrat în benzinărie cu geanta agăţată de mână. Deci n-a zis niciun te sun imediat, stai aşa că… cum facem noi dacă vorbim şi intervine ceva in timpul conversaţiei. Dar poate sunt eu cârcotaşă.

A revenit, a scanat „conţinutul” autocarului, a făcut un inventar al călătorilor, s-a pus la loc, a scos telefonul din geantă, l-a pus la ureche şi a zis: păi nu ţi-am zis eu că eşti prost? Dar stai să-ţi povestesc… încă o dată spun că vorbea foarte tare. Şi se pare că nu numai eu am crezut asta, şi cei care stăteau pe celălalt rând, în dreptul meu, aruncau priviri puţin confuze.
Vin cu precizarea că nu folosesc căşti la telefon. Pe stradă vreau să aud strada, pe drum mi-e bine cu liniştea sau cu muzica aleasă de şoferii de taxi, de autobuze, de autocare sau de maşinile cu care merg, deci nu am căşti la mine. Şi nici nu le-aş fi folosit în cazul ăsta, ar fi fost păcat. 😀
Şi nici n-am tras cu urechea, da? Chiar nu aveam de ales, auzeam tot fără să vreau. Aşa cum a auzit tot autocarul, cred.
Şi de aici începe showul. Mai spun ceva, să înţelegeţi de unde ştiu detalii: cum ea stătea pe scaunul din faţa mea, în spatele şoferului dar pe locul de pe culoar, nu la geam, eu o vedeam perfect în oglinda şoferului. Aşa.

Şi continuă: mi-am luat iar parfumuri. 15 milioane. Şi am luat două, că la preţul ăsta, 30 j dă milioane, cum să nu iau. Ce vorbeşti, mă? Tu mănânci două săptămâni numai de pe bluza de pe mine. Şi aici, vă dau cuvântul meu de onoare, a întins mâna dreaptă în lateral, pe culoar, şi o bâtâia-n aer. Ăsta a fost indiciul suprem că fata asta de fapt nu vorbea cu nimeni la telefon, vorbea cu noi. De fapt, nici cu noi, doar ne spunea nouă chestii.
Normal că m-am uitat la bluză, ce-aveţi, cum să nu mă uit? Dar dacă spun ceva de bluză, ziceţi că-s invidioasă. Deci nu spun părerea mea, oricum eu, în prostia mea, recunosc că nu fac diferenţa între o bluză de la piaţă şi una de mii de euro, că nu cunosc brandurile, habar n-am să spun din 5 bluze, care-i de la ce firmă. Aşa că nu ştiu dacă era cum zicea ea.
Bluza era neagră şi puţin scămoşată şi atunci m-am gândit: aşa puţin mănâncă omul ăla?
Şi nu mi-am terminat bine gândul, că zice tipa: dar trebuie să fiu atentă cu ea, că am băgat-o la maşină şi a făcut o grămadă de scame. Na, belea.
Aici a intervenit şoferul care-a zis: dar ce ştie să facă bluza asta? Şi aici nu am înţeles dacă bluza a fost scumpă sau omul ăla, săracul, trăieşte cu aer. 😳
Ea a râs tare, apoi a continuat, aparent tot la telefon: dacă-ţi zic tot ce am pe mine, mori. Cam de-o garsonieră. Tu-ţi iei garsonieră cu ce am pe mine. Să nu mai zic de dinţii care-i am şi buze (aşa a zis, fără pe. Dar ce mai contează asta la aşa investiţie, zău, nu mai fiţi şi voi aşa răi). Aici s-a aplecat spre oglindă, a zâmbit larg, s-a admirat din trei poziţii: faţă, stânga, dreapta.

Măi, iar nu ştiu. Avea blugi, adidaşi, bluza asta neagră şi o vestuţă-gecuţă, tot neagră, cum erau căciulile alea la mare modă pe vremuri. Na, poate era blană, nu ştiu. Dar nu părea locuibilă, zic. Un fel de open-space aşa, hai. N-am găsit garsoniera aici, cel puţin n-am ştiut unde-i baia în peisaj. Dar dacă ea a zis, eu am crezut.
A mai zis ceva şi de unghii, a intervenit şoferul, a întrebat-o dacă îi mai rezistă bateria, cine ştie de când vorbea fata, dar a ţinut să precizeze că: ei, e nou telefonul, o grămadă dă bani a fost şi ăsta, măcar o zi să mă ţină bateria.

Apoi a făcut o pauză, să mănânce, dar iar nu am auzit când a zis că pa, că mai vorbim, că din astea. S-a făcut linişte dintr-o dată. Şi eu mi-am dorit pentru prima dată să fie un ceva blocaj pe drum, să mai aud, să mai învăţ, să mă pun la curent cu ce se poartă-n materie dă modă, dă haine dă meleoane. N-am învăţat nimic, tot de la ţară am rămas.
Chiar, oare eu cât mănânc din ce am pe mine? Înţeleg că-i post, dar chiar să rod cârpe? Cu sos sau fără, cum se servesc astea, aveţi idee? 🙄

Foto