La mine e problema?

M-am mai lăudat pe aici cu contul personal de Fb pe care am postat ultima dată prin 2015, nu mai zic. Deci nu despre ăla e vorba.  E vorba de ăsta de blog. Şi pe el, fiind cu şi despre blog, dau accept cui mi se pare că nu-mi va trimite apoi mesaje ca cele spam despre care am scris recent că-mi intră aici, la comentarii, cu fete sexy care mă sună şi nu răspund. Am primit cereri de la astfel de fete, dar nu cred că s-au supărat că nu le-am dat accept.
De când cu acest cont însă, am ajuns să mă întreb serios dacă nu cumva sunt defectă (sunt oricum, din multe alte puncte de vedere) şi dacă nu cumva, a face un pas în spate într-o lume care dă buzna pe orice uşă, închisă sau nu, poate fi considerat anormal. Nepoliticos, chiar.
Sigur că pe undeva e o diferenţă între a cunoaşte un om pe stradă şi a-l cunoaşte aici, dar eu încă cred, şi-mi recunosc naivitatea, că şi aici e nevoie totuşi de un minim „protocol”. Am spus-o de mai multe ori, de pe un blog poţi cunoaşte un om poate mai bine decât dacă ţi-ar fi vecin. Când îţi e vecin, ştii cum se numeşte, dacă e sau nu căsătorit, dacă are sau nu copii, dacă are sau nu maşină, ce maşină are, unde locuieşte, dacă are două sau trei sau patru camere. Şi poate ştii şi ce meserie are. Dar cam atât. Asta, sigur, dacă nu eşti mai apropiat de el şi atunci, din vecin, îţi devine prieten.

Altfel, cam astea sunt toate datele pe care le-ai putea avea. Şi asta fără să le cauţi, să te interesezi. Dar le înveţi cu timpul. Şi da, mai poţi afla dacă are sau nu restanţe la întreţinere. Că încă se practică afişajul ăla, fără pic de perdea, a neputinţei sau nepăsării, în funcţie de caz.
Sigur că astea toate fac parte din viaţa omului şi sigur că ele contează poate în definirea omului. Dar aici parcă intri mult mai uşor acolo unde altfel, se ajunge abia după ce te poţi apropia de cel din faţa ta: în gândurile şi sufletul omului.

Sunt atâţia ani de când vorbim aici sau la voi şi, mă credeţi sau, pe mulţi dintre voi nici nu ştiu cum vă cheamă şi totuşi parcă vă ştiu de-o viaţă. Şi ştiţi că deşi nu vorbim în privat, când ne comentăm, parcă suntem prieteni din liceu.
Şi unii dintre voi iar ştiţi, nu spui cine, vă ştiţi voi, că deşi în condiţii normale, pe stradă fiind, dacă ne-am fi cunoscut, eu sigur v-aş fi vorbit cu dumneavoastră (nu, nu pentru că aş fi vreo puştoaică, dar aşa ştiu că e frumos. Şi da, ştiu, aţi fi făcut la fel), când ne-am văzut, n-am putut. Şi ştiţi că v-am spus: nu pot altfel. Aici ne vorbim atât de apropiat, fără să ne fi văzut vreodată, fără să fi vorbit la telefon, şi acum, faţă-n faţă, nu pot cu dumneavoastră.
Şi alţii iar ştiţi, iar nu spui cine, că deşi ne-am vorbit doar aici, când ne-am văzut prima dată, am stat până-n creierii nopţii povestind, şi a doua zi la fel, de-a răsunat casa de râsete, de parcă eram prieteni vechi, mutaţi în părţi de lume diferite şi ne-am reîntâlnit.
Şi alţii iar ştiţi, iar nu spui cine, că acea cafea băută pentru prima dată parcă a fost prima în ziua aia, dintr-un şir lung de alte zile, cu alte cafele. Şi că abia o aştept pe următoarea.
Şi alţii iar ştiţi, toţi, că deşi nu ne-am vorbit niciodată-n privat, vă simt ca pe prietenii mei cu care fac revelioane şi chefuri şi nebuneli, şi oricând, dar oricând ne-am vedea, fix aşa aş simţi, deşi ar fi prima oară.

Şi ştiţi de ce? Pentru că aici, spre deosebire de „stradă” ne dăm voie să fim noi. În sensul că un text, o poezie, un tablou, un cântec, un film care ne aduce împreună, toate spun despre pasiuni comune mai repede şi mai multe decât situaţia în care vorbeşti despre vreme, că nu poţi întreba omul direct ce-i place în sensul ăsta, ce simte, ce doruri are, ce simţiri duce cu el.

Şi totuşi, când zilele trecute, un domn (care-mi părea rupt de genul care-ţi scrie „cf frumoas-o” la două secunde după ce dai accept) insista să-i spun cine sunt şi de unde sunt, şi eu am încercat frumos să-i spun că nu prea contează de unde suntem, că e doar despre blog pe acolo, mi-a zis că ar trebui să fiu mai maleabilă, am început să cred că da, poate că nu mai contează „protocolul”.
Mi-a scris repede după accept, mi-a trimis poezii pe care pretinde că le-a scris, nu ştiu, şi apoi părea că nu contează ce e pe pagină, contează cine e dincolo de pagină. Nume şi localitate, adică exact aşa cum ne cunoaştem vecinii, fără să ştim de fapt nimic despre ei. Şi câte s-ar putea şti despre un om doar citindu-i gândurile!
Ce-a fi spus localitatea despre mine? Poate exact ceea ce nu contează.
Dar poate că sunt defectă. Şi mă mir în continuare de cât de superficial tratăm uneori totul şi apoi dăm vina cel care se miră.
Şi cred că da, vina e la mine. Poate că aşa se face. Poate…

Dar ascult ceva şi-mi trece repede. Vedeţi că începe-n forţă, atenţie la volum. Vă implor, nu-mi ziceţi că v-aţi speriat sau că ceva despre început. Melodia asta e mai mult decât începutul şi cred că merită să nu ne legăm doar de el, da? 🙂
Şi mulţumesc! Asta ascult:

Foto