Dragostea virtuală-i de când lumea

Ar fi trebuit să pun ghilimele la „dragoste virtuală”. Şi pentru că-i titlu de roman, şi pentru că aşa facem noi când ceea ce zicem nu are de fapt înţelesul pe care-l zicem. Apropo, îi ştiţi pe cei care vorbesc cu tot cu coregrafia inclusă şi fac de zici că-s din Gaşca Zurli şi o cântă pe aia cu „am o căsuţă mică şi fumul se ridică şi bat la uşa casei şi-mi lustruiesc pantofii”? No, aşa fac şi ăştia de zici că joacă mima. Mor după fazele alea când pun ghilimele-n aer, de obicei în dreptul urechilor, parcă-şi pun capul între ghilimele. Gestul ăsta se face cu ambele mâini şi patru degete, două arătătoare şi două mijlocii, care se apleacă şi se ridică de câteva ori, cu mişcări scurte şi rapide. Nu ştiu de ce, chiar nu ştiu, dar pentru mine sunt cam tot ăia care explică poanta după ce tocmai au spus o glumă şi strică tot farmecul şi-ţi taie toată pofta de râs. În fine.
Ce-am vrut să zic? Staţi aşa că aveam o logică de-am zis de ghilimele. Ah, da! Cu dragostea virtuală. Eu aici nu fac decât să-mi spun părerea, nu dau niciun verdict, nu-s specialist şi nu, spre deosebire de cei care se cred îndreptăţiţi să generalizeze, eu chiar nu i-am încercat pe toţi. Ştiţi bancul cu: „toţi bărbaţii sunt porci! Cine te-a pus să-i încerci pe toţi”? Nu cred că-i banc.

Mă miră şi mă amuză teribil cei care spun cu mare avânt că tot ce-i virtual e fals sau minciună sau nasol sau… şi atenţie, să vedeţi voi aci paradoxul paradoxului paradoxal, unde credeţi că fac afirmaţiile astea? Iegzact! În online. Adică virtual. Facem aşa:

El minteo ilustro face afirmaţia:
„Tot ce-i virtual e fals”
Notăm premisa asta asta cu A de la adevărat, că cine suntem noi să contrazicem.
„Afirmaţia e făcută virtual”
Şi asta e notată cu A, că e adevărată, că avem dovada scrisă.
Avem P1 şi P2, ambele adevărate. Şi atunci, tot după schema logicii, concluzia nu poate fi altfel decât adevărată şi nu poate fi decât: enunţul primei premise e fals. Restul concluziilor le trageţi singuri.

Am văzut recent un nene, parcă italian, care-a venit în România după ce-a fost stors de zeci de mii (sau erau sute, nu mai ştiu) de euro, de o tânără domniţă de pe plaiuri mioritice, după ce l-a făcut să se îndrăgostească de ea sau doar să viseze că la aproape sau peste 70 de ani, o prospătură ajută la stima de sine. Vorbind pe net, l-a ameţit, şi i-a vândut multe gogoşi cu tragedii închipuite din familia ei.
Omul, leşinat de iubire dar puţin şi-n gândire (dar să zicem că era doar om bun), i-a trimis ba 10.000, ba 2.000, ba nu ştiu cât, până când parcă s-a prins. Restul e poveste. Deci avem varianta feminină şi mioritică a generalilor de armată milionari în euro care vor să doneze pe FB sau mailuri sume imense şi tu şi numai tu eşti fericita aleasă, doar aşa, că i-au plăcut „ocii” tăi irezistibili.

Facem o întoarcere-n timp, pe când eu eram mică şi pe când nici Zuchi nu ştia de internet şi mai ales de reţele şi aplicaţii şi ajungem la mine-n sufragerie. Nu, măi, nu e Zuchi acolo, staţi cuminţi. Şi nici nu mă vedeţi acolo, că eu sunt expulzată-n bucătărie şi trag cu urechea. Şşşşt, lăsaţi de la voi şi concentraţi-vă pe ce se întâmplă la mine-n casă. O femeie din cartier plânge cu suspine în faţa tatălui meu care o asculta cu milă şi cu ureche de om care-şi făcea meseria şi acasă, că deh, aşa a fost el.
Îi povesteşte printre suspine că a fost plecată cu copilul undeva la o soră sau o mamă sau ceva, mai departe de oraş, o săptămănă. Soţul ei, rămas acasă, a adus „pe una” acasă. O zi, două, poate trei. Aia a făcut ceva, cumva, şi într-o seară, l-a îmbătat, el a adormit epuizat de atâta iubire şi ea, tot din iubire, cu ceva ajutoare care au aşteptat în faţa blocului un semn, i-au golit omului casa. Nu multe, că pe atunci casele nu aveau multe. Dar ce aveau era scump la vremea aia: televizor, video, casetofon şi ceva bijuterii.

Pe aia cu „a plecat după ţigări şi s-a întors după 7 luni” o ştiţi? Ori a devenit legendă că s-a întâmplat de multe ori, în multe zone din ţară, ori cei care au făcut asta n-au vrut decât să experimenteze zicerea, dar da, un vecin din blocul de lângă al meu a ieşit din bloc în papuci de casă şi-n pantaloni scurţi, să ia pâine. Un an jumate n-a mai dat pe acasă. A stat la o mândruţă. Normal că, după ce-a revenit, deşi între timp s-a aflat că n-a fost răpit de omuleţi verzi, nici n-a murit, din contră, e bine-merci, care cum îl vedea, îl întreba: şi, ia spune, măi V, măcar ai adus pâinea aia?
Una şi gata. Petrecută-n tinereţea bunicilor deci vorbim de timpuri sănătoase şi frumoase. Tânărul mire, în timp ce unii încă dormeau cu capul pe masă după atâta horă jucată la nuntă, a luat un porc, nişte prosoape, nişte bani, nişte „plăpumi” şi nişte perne, şi, cu naşa de mână, a plecat peste dealuri şi au trăit fericiţi. Probabil şi tânăra mireasă dormea lângă cei de mai sus, că nu se zice nimic de ea-n poveste.

Revin la timpurile noastre. Atenţie: nu vorbesc despre infractorii care se ocupă de fraude pe net, nici de ăştia cu frustrări care bântuie pe bloguri şi FB şi-şi spun hateri, că au şi ei dreptul să se alinte şi să se creadă zmei. Nu. Aici e o categorie separată.
Exemplele de mai sus au legătură strict cu mieluşeii ăia de le spun unii „escroci sentimentali” (ce frumos! Elegant, n-ai ce zice) şi dau vina pe virtual. Cum că dacă el n-ar fi, nici ei n-ar exista.
Mă mămică. Exemplarele astea au suferit o traumă la înţărcare. Că e şi asta o etapă extrem de dificilă-n viaţa oricărui sugar. Na, ca orice etapă, pe unii-i zdruncină-n aşa hal că, nu ştiu cum să spun, că efectiv aşa rămân. Zdruncinaţi, vreau să zic.
Cine crede că fără virtual n-ar fi fix, dar fix, la fel şi că n-ar face fix, dar fix, aşa, oriunde, oricum, cu oricine, să vină să-i strâng mâna. E mai tare ca mine la capitolul visat cu ochii deschişi şi elefănţei roz.

Încă o dată spun: nu vorbim de ăia de aruncă noroi sub anonimat şi care, fără anonimat, sunt speriaţi de umbra lor. Nu vorbim de ţepe pe net. Şi nu, nu vorbim de real vs. virtual. Asta, în secolul ăsta, mi se pare o tâmpenie. De ce să facem, încă să mai facem, paralela asta? Ca şi cum dacă scrii ceva pe net înseamnă că fugi de real. E o aberaţie asta. Şi dacă cineva nu mai are viaţă că stă toată ziua cu nasu-n facebook şi insta şi tik-tok şi altele, nu înseamnă că online-ul are o vină. Şi dacă acum, la un comentariu, cineva-mi scrie că mă iubeşte şi vrea să-mi lase averea şi eu cred, serios, cu toată dragostea, vina nu-i nici la online, nici la cel care îşi încearcă şi el norocul. Şi vorba aia… unde nu-i cap…
Ah, ok. Că sub anonimat unii se dau altceva, e altceva. Nici despre asta nu vorbim. Că una-i să stai la o cafea cu cineva pe care-l priveşti în ochi, alta să-i scrii pe blog sau pe mail sau să-i dai un like, da, e adevărat. Dar vedeţi voi, până şi aici e cu virgulă.
Că cine pupă-n… în viaţa lui excesiv de reală, o face şi pe net de obicei. Cine e sincer cu prietenii lui şi e pe genul: băi, eu asta sunt, nu mă pricep la aia, nu ştiu aia, nu am citit Freud, habar n-am de asta, apăi vă garantez eu că ăla nu caută pe google răspunsuri când cineva face un concurs mic pe net, fără miză, numai să pară el că-i cel mai… minte luminată dintre toţi ăia de habar n-au ei de micro şi macro nu ştiu ce. Înţelegeţi ce zic? Cine mai zice că virtualul minte, să se analizeze puţin mai mult. E foarte posibil să ştie el ceva ce noi, cei care nu o credem, să nu ştim. Cum ar fi să minţi pe net…
Nu ştiu, zic şi eu. Dar nu despre asta vorbim.

Vorbim de „Luţă”. Şi dacă e plin de Luţă pe net, nu înseamnă decât că e plin de Luţă prin lume. Cine-i Luţă? Motivul pentru care am scris asta şi pe care îl las mai jos.
Uitaţi-vă la an. Deci despre ce vorbim?

M-am uitat de 7 ori la filmuleţ şi abia apoi am ascultat cu adevărat. Sunt îndrăgostită de mimică, de interpretare, de dulceaţa Stelei. Vă rog eu mult să şi vedeţi, nu doar să ascultaţi.
Că de fapt, asta-am vrut să vă arăt. Dar m-am luat cu vorba.

Foto